Joom!Fish config error: Default language is inactive!
 
Please check configuration, try to use first active language

Cocuţa şi Unirea

 

 

  
  
  

 ASCULTă ce-ți FACE PLĂCERE

 
RTVU - Original - Live

 

 

IMG-2657

 

 

 

 
 
agerpres
 
Google+

Horoscop zilnic

RizVN Login

Dacă ești autor, jurnalist sau
doar pasionat de muzică, fă-ți
un cont și te ajutăm să-ți
publici articolele, piesele
preferate sau poeziile pe site!
Te-am convins? Înregistreză-
te, durează doar câteva clipe!



User Rating: / 0
PoorBest 

Cocuţa şi Unirea

 

La o primă privire cititorii interesaţi de subiectul Unirii ar putea face trimiterea de gând a titlului înspre povestea cu tâlc a hâtrului humuleştean, Ion Creangă: „Moş Ion Roată şi Unirea”, în care, spre delciul şcolarilor mai mici, şi nu numai a lor, explicaţia „principiului Unirii”, dată de săteanul iscoditor şi sfătos, aflat în Divanul – ad hoc al Moldovei, avea să fie una pe cât de hazlie în înţelegere, pe atât de amară în realitatea acesteia. Aşadar, „Cocuţa şi Unirea” nu este propriu zis o poveste, ci mai curând un veridic şi dramatic episod al luptei pentru făptuirea Unirii Principatelor.

Dar pentru dezvăluirea adevărului şi încadrarea corctă în timp a episodului narat este bine să avem ca „punct de pornire” cel al „poveştii tulburătoare despre Unire” depănată de singurul martor aflat încă în viaţă – Castanul Unirii de la Vişan, de lângă Iaşi - sub a cărei măreţă coroană, la 25 mai 1856, s-a înfiinţat Asociaţia de luptă pentru Unire, cu caracter subversiv şi lucrativ pentru plămădirea şi făptuirea dezideratului major al Unirii. Despre acest indubitabil moment istoric „dă sama” şi „Jurământul” lui Vasile Alecsandri, înflăcărat unionist.

După săvârşirea acestuia, extras din contextul poveştii, aflăm: „Ce-a urmat, ştim cu toţii. Au urmat doi ani şi jumătate de luptă îndârjită, dusă uneori dramatic, “cu revolverul la tâmplă”, întru înfruntarea “curentului antiunionist”, oblăduit de “ocârmuirea fanariotă” a vremii. Visul de Unire s-a împlinit la 5 şi, respectiv, 24 ianuarie 1859, când, mai întâi, Moldova şi, apoi, Muntenia au ales acelaşi domnitor: Alexandru Ioan Cuza !”

Ei, bine! Această poveste „Cocuţa şi Unirea”, reluată în urma unor cercetări făcute de un localnic îşi propune să elucideze misterul momentului de cumpănă al luptei unioniştilor ieşeni, când s-au văzut puşi în situaţia dificilă a „fraudării alegerilor” din 1857.

Dar mai întâi de toate să vedem cine este Cocuţa? Desigur, nimeni alta decât soţia lui Nicolae Vogoride, învestit de turci în martie 1857, la demnitatea râvnită de caimacan al Moldovei. Pe de ală parte, Cocuţa Vogoride era şi fiica însemnatului scriitor şi poet al vremii Costache Conachi, cunoscut şi pentru vederile sale largi privind învăţământul şi necesitatea Unirii. Căsătoria lor a eşuat de la început astfel că Doamna Cocuţa, spre a evita certurile, s-a retras la proprietatea familiei de la Ţigăneşti, de lângă Tecuci, de unde revenea la Iaşi doar atunci când „protocolul Domniei” o cerea.

Mai departe, la 19 iulie 1857, rezultatul consultării populare în adunările ad-hoc ale celor două Principate, stipulat în Rezoluţia Conferinţei de pace de la Paris, din 1856, a indicat surprinzător victoria antiunioniştilor moldoveni. Cum, s-ar fi putut spune pe drept cuvânt, calea Unirii Principatelor era barată! Desigur existau presupuse „matrapazlâcuri” întreprinse brutal de înverşunatul domn antiunionist, N.Vogoride, în rezultatul final, deşi unioniştii s-au mobilizat să le dea în vileag, solicitând vehement Marilor Puteri anularea alegerilor şi organizarea unor alegeri „curate”, totul a fost zădarnic. Vorba ceea: „Prinde orbul, scoate-i ochii!”

Dar, aşa cum se întâmplă când totul pare pierdut, minunea izbăvirii avea să vină neaşteptat de la ...Cocuţa Vogoride!

Venită la Iaşi inopinat, Cocuţa află în seiful domnitorului două scrisori incriminatoare ale fărădelegilor soţului său, una venită de la Înalta Poartă şi cealaltă primită de la ambasadorul Turciei la Londra; ambele dovedind fără tăgadă amestecul brutal al domnitorului în falsificarea votului decisiv. Fiind dovezi certe, Cocuţa, ca o „Conachi” ce era, n-a mai stat pe gânduri şi le-a predat neîntârziat fratelui său vitreg, Costache Negri şi prietenului său, Dimitrie Ralet, unionişti de seamă, care militau din răsputeri pentru Unire în cancelariile imperiale. La intervenţia diplomatică a acestora, Puterile garante şi Înalta Poartă au fost nevoite să recunoască „frauda” şi să accepte repetarea scrutinului. De aici încolo, calea Unirii Principatelor era generos netezită de voinţa maselor populare, mai întâi la 5 ianuarie şi, apoi la 24 ianuarie 1959, când Unirea a triumfat definitiv. Însemnătatea covârşitoare a Unirii Principatelor depăşeşte astăzi uzitata sintagmă a „Micii Uniri”! Cum era să fie considerată Mica Unire, din moment ce aceasta a înscris noul stat – România - pe harta politico – administrativă a Europei, pentru prima dată în istorie, deschizând calea Domniei lui Cuza, a Monarhiei, a Îndependenţei de Stat, a Primului Război Mondial, în fiecare dinte acestea întrezărindu-se germenii făuritori ai Marii Uniri de la Alba Iulia?

Fără îndoială, îndeosebi acum sub auspiciile favorizante ale înţelegerii mersului istoric al României, Cocuţa Vogoride Conachi poate fi considerată „ o eroină a Unirii Principatelor”, fiind cea care a pus mai presus de toate „chemarea ţării”. Eroismul ei avea să-i aducă supliciul represaliilor „soţului trădat”, care „atins în orgoliu” a lăsat-o să se discurce singură cu cei trei copii minori, având grijă să-şi însuşească cea mai mare parte a averii sale.

Dar, aşa cum s-a întâmplat şi cu Castanul Unirii de la Vişan, după făptuirea Unirii, fapta eroică a Cocuţei, nu s-a bucurat după cuviinţă, de aprecierile meriate ale sufletiştilor unionişti, aceasta trecând într-un nemeritat „con de umbră”, fiind lipsită de dreptul legitim a recunoştinţei publice. Şi tot ca şi în cazul singurului martor încă în viaţă – Măreţul Castan vişănean – nu ne râmâne nouă, celor care mai purtăm încă respect şi onoare făuritorilor Unirii Principatelor, să ne strângem rândurile „de gând şi faptă” întru aducerea neîntârziată în conştiinţa naţională a celor care au fost Eroii Unirii. La prima vedere, s-ar părea că această datorie patriotică ar putea fi lesne de îndeplinit. Însă, la o privire mai „atentă” asupra realităţii societăţii româneşti actuale în ceea ce priveşte Cultul Eroilor şi al Monumentelor, datoria cetăţeneacă este serios împotmolită în birocraţia şi dezinteresul autorităţilor îndrituite ale statului.

Poveştile nemuritoare despre lupta eroică a unioniştilor ieşeni şi despre fapta eroică a Cocuţei Conachi, trebuie aduse grabnic în Cartea de Aur a Istoriei Unirii Principatelor şi nicidecum, Doamne fereşte!, într-un „manual alternativ”, plin de inexactiăţi teribiliste, spre a rămâne acolo mărturii şi pilde vii pentru generaţiile care vor urma.

 

Mihai Caba

 

Galerie foto:

cocuta

 

cocuta2

 

Conacul lui Costache Conachi de la Ţigănneşti,

donat ulterior Academiei Române.