Joom!Fish config error: Default language is inactive!
 
Please check configuration, try to use first active language

Castanul Unirii de la Vişan!

 

 

  
  
  

 ASCULTă ce-ți FACE PLĂCERE

 
RTVU - Original - Live

 

 

IMG-2657

 

 

 

 
 
agerpres
 
Google+

Horoscop zilnic

RizVN Login

Dacă ești autor, jurnalist sau
doar pasionat de muzică, fă-ți
un cont și te ajutăm să-ți
publici articolele, piesele
preferate sau poeziile pe site!
Te-am convins? Înregistreză-
te, durează doar câteva clipe!



User Rating: / 0
PoorBest 

O tulburătoare poveste despre Unire:

Castanul Unirii de la Vişan!

 

 

Întotdeuna, în preajma aniversării Unirii Principatelor Române, măreţul ideal al Revoluţiei de la 1848 şi împlinirea acestuia în “cuget şi simţire”, la 24 ianuarie 1859, ne aplecăm cu luare aminte peste filele colbuite ale istoriei neamului, pentru a rememora, în semn de aleasă cinstire, ideile şi demersurile pilduitoare ale înaintaşilor puse în slujba majoră a făptuirii acestui act istoric şi naţional.

De la împlinirea acestuia, iată, sărbătorim anul acesta 159 de ani!

Pentru români, în general, şi pentru ieşeni, în special, în spiritul tradiţiei împământenite în oraşul celor 3 Uniri româneşti, rememorarea Unirii Principatelor, denumită şi Unirea mică, a căpătat, de la an la an, pe măsura scurgerii timpului, valenţele unei mari şi vibrante sărbători naţionale, aşa cum aceasta a fost înţeleasă şi promulgată de curând Zi Naţională a României. Sărbătorirea acesteia scoate mereu şi mereu la lumina prezentului, nealterate în importanţa şi semnificaţia lor, noi şi indubitabile mărturii ale luptei îndârjite, glorioase şi nepieritoare, duse de unionişti, cu precădere de către unioniştii ieşeni, pentru iniţierea şi desăvârşirea luptei pentru Unirea Principatelor.

Dar cea mai autentică mărturie, despre plămădirea visului de Unire a celor două ţărişoare româneşti, învecinate şi surori, o poate depune în faţa istoriei singurul martor ˝ocular˝ aflat încă în viaţă: Castanul Unirii de la Vişan, aflat în apropiere, la doi paşi de Iaşi! Aici, “sub acest măreţ castan”, călătorul care poposeşte interesat sau fie din simplă curiozitate, poate asculta “live” o poveste despre Unire, pe cât de frumoasă, pe atât de veridică! Indiferent de timp sau anotimp, măreţul Castan îşi va depăna, de-a fira-n păr, emoţionanta sa poveste, ˝ teleportându-şi˝ ascultătorii în trecutele vremi frământate ale oraşului Iaşi, din anii 1856- 1859. S-o ascultăm, dară, cu multă luare aminte:

“ Iaşi, 25 mai 1856... E o duminică superbă de sfârşit de primăvară. Lalelele, trandafirii şi bujorii îşi etalează corolele lor multicolore şi parfumate în grădiniţele caselor arătoase de pe uliţele principale, iar, pe ici pe colo, castanii ce le străjuiesc şi-au arborat parcă special splendidele lor policandre de floare, stârnind admiraţia trecătorilor. Clopotele de la Trei Ierarhi, Sfântul Sava şi Sfântul Neculai Domnesc bat răsunător sfârşitul slujbei. Protipendada ieşeană a ieşit la plimbare. Caleştile, trăsurile, şaretele şi docarele bine lustruite se scurg în cavalcada cailor cu hamuri pline de ciucuri într-un şir nesfârşit, fie înspre Copou şi Breazu, fie înspre Trei Sarmale sau alte şi alte vestite crâşme şi zahanale din Bucium, fie înspre Băile Socola sau dealul Răpidea de unde se deschide o deosebită panoramă a “târgului de pe cele 7 coline”.

Dar, iată că, o parte dintre acestea, cu mare fereală, spre a nu fi observate de “iscoadele” lui Vogoride, caimacanul Moldovei ce ţintea morţiş la domnie, una câte una, o coteşte brusc spre dreapta, pe drumul lăturalnic al Vişanului. Ţinta lor este una şi aceeiaşi: proprietatea generalului Cherşîn, un însemnat comandant militar al Regimentului de pe Copou şi ginerele boierului unionist, Petru Mavrogheni, descendentul unei vechi familii locale cu origini greceşti. Aici, în grădina casei, străjuită şi acoperită aproape în întregime de coroana cu adevărat măreaţă a unui castan plin de floare, sub care era intinsă o masă mare, înconjurată pe toate părţile cu bănci de lemn învelite cu macaturi, generalul şi soţia sa, “coana generăleasă”, Elena-Luiza, îşi aşteptau oaspeţii care nu întârziau să apară, fiind cunoscută punctualitatea cazonă şi proverbială a distinsului amfitrion.

Şi, într-adevăr, au sosit aici, fiind poftiţi la masa mare de sub castan: postelnicul Vasile Alecsandri, cel care la 1848 s-a dăruit cu entuziasm tineresc cauzei revoluţiei şi a scris poezia agitatorică “Către români”, devenită, apoi, ”Deşteptarea României”, cel care, cu un an în urmă, în 1855, a redactat şi a semnat petiţia către domnitorul Grigore Al. Ghica în care se cerea “unirea Moldovei cu Valahia”, conu Mihail Kogălniceanu, cel care, după eşecul revoluţiei paşoptiste, redactează în exil, la Cernăuţi, “Dorinţele partidei naţionale în Moldova” şi “Proiect de constituţie pentru Moldova” şi care, revenit la Iaşi, în 1849, se instalează în fruntea acţiunilor unioniste, conu Costachi Negri, cel care, deşi n-a participat direct la revoluţie, fiind în străinătate, lansează la Paris tricolorul românesc şi iscăleşte o declaraţie de principii pentru “reformarea patriei” iar, apoi, revenit în ţară, îşi inaugurează o carieră diplomatică eminentă, aflându-se acum, în 1856, reprezentant al Moldovei la Constantinopol, fiind la Poartă un propăvăduitor asiduu al Unirii, avându-l acolo alături şi pe Dimitrie Ralet, care tocmai a coborât din trăsură.

Au urmat să sosească imediat, Costachi Hurmuzachi, adept şi el, ca şi fraţii săi, Alexandru şi Gheorghe, al ideilor unioniste pe care le-au promovat împreună în ziarul “Bucovina”, chemând bucovinenii să se alăture mişcării pentru unitate naţională, Costache Rolla, unionist înveterat, părintele arhimandrit Neofit Scriban şi încă vreo câţiva militanţi activi pentru Unire, între care, Dimitrie Kracti, Dimitrie Cozadini, Manolache Iepureanu, Anastasie Panu, Dimitrie A. Sturdza, Nicolae Şuţu.

După sosirea ultimului invitat şi după ce s-a asigurat personal că toate au fost rânduite aşa cum trebuie, iar ordonanţele şi santinelele sale şi-au ocupat “posturile de observaţie” dinainte stabilite, după ce a scos din cramă Otonelul său vestit printre podgoriile ieşene ale timpului şi după ce coana Luiza nu a prididit să aducă la masă felurite bucate de ospăţ, care mai de care mai apetisante, şi câteva tăvi scoase din cuptor pline cu alivenci şi plăcinte “poale-n brâu”, generalul a dat semnalul de începere, ridicând ceremonios paharul în onoarea oaspeţilor săi.

Aceştia, fără a pierde prea mult timp cu politeţurile cuvenite gazdelor, au trecut imediat la subiectul întrunirii lor de taină, nefiind, se pare, la prima lor întâlnire în acest loc, pe cât de pitoresc, pe atât de bine ferit de privirile curioşilor, datorită măreţului castan din grădina generalului, ce-şi etala cu dărnicie neasemuita splendoare a inflorescenţei sale.

La început a vorbit conu´ Kogălniceanu, care, rar şi tacticos, ştergându-şi mereu ochelarii, subliniază că a sosit timpul ca această luptă pentru Unire trebuie dusă mai departe, pentru reuşita ei deplină, numai într-o formă bine organizată. Pe măsură ce vorbea, cuvintele i se însufleţeau tot mai convingător, iar chipul i se lumina tot mai tare, de parcă vorbea cu întreaga sa fiinţă, entuziasmându-se peste măsură. Entuziasmul său i-a cuprins imediat pe toţi. Costache Negri îl completa mereu, când acesta-şi trăgea răsuflarea, arătând că trebuiesc cuprinse în această formă de luptă toate forţele şi păturile naţiunii, “ de la vlădică până la opincă”. La rândul său, Dimitrie Ralet, arată că această luptă îndârjită trebuie extinsă şi peste hotare, în cancelariile marilor puteri, care vor trebui să constate şi să accepte neîntârziat voinţa românilor de a se uni într-un singur stat. Entuziasmul se amplifica cu fiecare intervenţie şi luare de cuvânt, iar, când acesta a luat dimensiuni urieşeşti, de parcă au uitat cu toţii că întâlnirea lor era una de taină, Vasile Alecsandri, care până atunci, ascultându-i pe toţi, mereu “măzgălea” ceva pe un petic de hârtie, s-a ridicat de pe bancă şi, declamator, a rostit cu glas puternic Jurământul de credinţă al membrilor Asociaţiei de luptă pentru Unire, atunci înfiinţate, pe care tocmai l-a compus:

 

Sub acest măreţ castan

Noi jurăm toţi în frăţie

Ca de azi să nu mai fie

Nici valah, nici moldovan!

Să fie numai români,

Într-un gând, într-o simţire

Şi să ne dăm mâni cu mâni,

Pentru-a ţării fericire !

 

Un singur cuvânt, rostit la unison, a ţâşnit cu tărie de pe buzele tuturor participanţilor: ”Jurăm !” şi un ropot de aplauze s-a abătut asupra “bardului de la Mirceşti”, iar, apoi, ridicându-se de la masă, s-au îmbrăţişat cu toţii şi s-au prins deodată, “dându-şi mâni cu mâini” şi au început să se rotească în jurul castanului într-o adevărată horă a bucuriei nestăvilite ce li se citea pe chipuri, ne mai ţinându-se seama de consemnul de taină al întâlnirii. Până şi florile şi frunzişul meu lobat şi des reverberau însufleţitoarele versuri ale Jurământului unionist. Santinelele mirate şi-au scos la iuţeală capetele din posturile de pază şi-şi făceau semen vizibile de mare bucurie.

La urmă, au mai ciocnit un păhărel din nemaipomenita licoare, mândrie a viei locului şi a generalului, consfinţind, astfel, cele ce abia au fost stabilite, iar părintele arhimandrit Neofit Scriban a înălţat o rugăciune de binecuvântare pentru cele ce vor urma: Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.”

 

Aici şi astfel, măreţul castan de la Vişan îşi termină povestea sa, tulburător de adevărată a plămădirii Unirii Principatelor Române.

Ce-a urmat, ştim cu toţii. Au urmat doi ani şi jumătate de luptă îndârjită, dusă uneori dramatic, “cu revolverul la tâmplă”, întru înfruntarea “curentului antiunionist”, oblăduit de “ocârmuirea fanariotă” a vremii. Visul de Unire s-a împlinit la 5 şi, respectiv, 24 ianuarie 1859, când, mai întâi, Moldova şi, apoi, Muntenia au ales acelaşi domnitor: Alexandru Ioan Cuza !

 

Să fi avut generalul vreo contribuţie la desemnarea colonelului Cuza pentru împlinirea visului unioniştilor ieşeni, care s-au întrunit deseori sub “măreţul castan” din grădina casei sale?!

Să fi fost hora încinsă ad-hoc în jurul castanului de către unioniştii ieşeni o sursă de inspiraţie pentru Alecsandri a însufleţitoarei şi memorabile poezii, “Hora Unirii”?!

Să fi inflenţat binefăcător castanul, prin frunzişul său atotcuprinzător şi prin mireasma dulceagă a superbei sale înflorescenţe deciziile istorice care au fost luate dub măreţia coroanei sale, aşa cum sugerează acum autorizat şi convingător profesorul botanist Mandache Leocov, redescoperitorul acestuia?

 

La aceste stăruitoare întrebări, dar şi la altele, doar el, Măreţul Castan de la Vişan, aflat în marginea de sud a oraşului Iaşi, poate să răspundă veridic şi să satisfacă autorizat orice curiozitate sau nedumerire a celor ce vor poposi sub impozanta sa coroană.

După alegerea sa ca Domn al României, Alexandru Ioan Cuza, în octombrie 1860, venit la Iaşi, la inaugurarea primei Universităţi a României pentru care el însuşi a avut vrerea şi stăruinţa înfiinţării, abia atunci a aflat despre Castanul Măreţ de la Vişan şi de rolul important jucat de acesta în plămădirea şi înfăptuirea Unirii Principatelor. Adânc impresionat s-a înclinat sub măreţia coroanei sale, aflată în tomnatică desfrunzire şi, respectuos, a dat un somptuos “Bal” întru cinstirea lui, găzduit de Castelul Grecilor aflat în apropiere.

Spre nefericire, după detronarea lui Cuza, măreţia Castanului de la Vişan a intrat într-un nemeritat “con de umbră” al vicisitudinilor vremilor parcurse, având de înfruntat ororile celor două războaie şi tăvălugul colectivizării forţate, din care a ieşit cu bine, înălţându-şi, tot falnic, dar în totală uitare, măreaţa sa coroană!

După 1990, plecându-se de la Jurământul lui Alecsandri (poezie ce a avut ca titlu iniţial: 25 mai 1856!), au fost întreprinse asidue căutări ale “măreţului Castan”, care aveau să dea roade abia în 2002, atunci când (minunea minunilor!) acesta a fost, în sfârşit, ...identificat, fără dubiu, de către domnul prof. univ.dr., Mandache Leocov, fost director al Grădinii Botanice, în proprietatea privată de la Vişan a doamnei Margareta Crăescu, care efectuase, în 1997, un schimb de terenuri între Focşani şi Iaşi, fără a cunoaşte nimic despre castanul “mastodont” aflat în terenul primit la schimb. Dar, aceasta, având suficientă “glagorie”, are marele merit de a fi dat “sfoară în ţară”, facilitând astfel misiunea căutării şi redescoperirii Măreţului Castan.

Pe baza impresionantelor caracteristici naturale, ale înălţimii, ale anvergurii coronamentului şi a vârstei sale, estimată atunci la peste 250 de ani, dar şi pentru faptul, indubitabil, al “plămădirii” Unirii sub măreţia coroanei sale, potrivit documentaţiei întocmite în acest sens, prin Hotărârea nr.8/2004 a C.J.Iaşi, Castanul, denumit, al Unirii, de la Vişan, unicat în România, a fost înregistrat şi catalogat ca: dublu Monument, al Naturii şi al Istoriei !

Se părea atunci că îndelungata lui “odisee” luase sfârşit şi că pentru măreţul Castan al Unirii de la Vişan, venise, în cele din urmă, vremuri fericite...

Dar, vai, n-a fost să fie deloc aşa! Nici până acum, de iată, 14 ani (!) driguitorii instituţiilor statului, ai judeţului Iaşi, ai comunei Bârnova şi ai altor foruri îndrituite, de la nivel local sau central, plătiţi cu dărnicie din banii publici, n-au întreprins nimic concret pentru punerea în valoarea lui binemeritată, de covărşitoare importanţă şi unicitate, fiind impasibili la repetatele şi stăruitoarele solicitări, de revenire la normalitatea cuvenită a Măreţului Castan, făcute, an de an, de către un grup de inimoşi pensionari, constituiţi într-un cenaclu “sui generis”: Castanul Unirii de la Vişan, care organizează şi desfăşoară aici, benevol şi pe cheltuială proprie, de două ori pe an, la 24 ianuarie şi la la 25 mai, înălţătoare manifestări patriotice de cinstire a luptei îndârjite şi înflăcărate pentru împlinirea măreţului ideal al Unirii, duse neprecupeţit de către unioniştii ieşeni, la care participă, cu precădere, elevii de la şcolile locale, din Vişan şi Bârnova, dar şi de la alte şcoli din Iaşi, cum şi numeroşi localnici, ieşeni şi nu numai..., care vor să asculte şi să se pătrundă de minunata poveste a Castanului, sub a cărui măreaţă coroană au fost stabilite acţiuni concrete de luptă pentru înfăptuirea Unirii Principatelor Române.

La manifestarea din 25 mai 2008, cenacliştii, spre cinstea lor, punând mână de la mână, au reuşit să înalţe şi să sfinţească şi un mic obielisc dedicat memoriei unioniştilor ieşeni care au slujit făptuirea Unirii, animaţi de pateticul lor Jurământ.

Dar, condamnabil şi de necrezut, de 14 ani încoace, de la înregistrarea lui, cei 3 primari bârnoveni, unul mai “cucuiet” ca altul, care s-au succedat, cum nici cel de acum, al 4-lea, mai “bălan”, nu s-au “opintit” să-şi facă datoria cuvenită trecerii în domeniul public al comunei a Castanului Unirii de la Vişan!

Oare, câţi primari din toată ţara n-ar dori să aibă în patrimoniu un asemenea dublu Monument?

Urmare a acestei crase nepăsări, în ultimii 4 ani, nefericit şi lăsat de izbelişte de către autorităţi, măreţul Castan, acest unicat arbore de Aesculus Hippocastanum a început vizibil să “bolească”, fiindu-i diagnosticată suferinţa, la vârsta lui de 270 de ani, cu două boli: “molia mineră” şi “ciuperca de putregai”, care, netratate la timp, conform medicaţiei prescrise de specialist, ar putea conduce grabnic la sfârşitul inexorabil al singurului martor viu al Micii Uniri. Şi atunci ar fi o MARE TRAGEDIE!

Dar nici acest apel disperat al Castanului Unirii de la Vişan, aflat în agonia morţii, n-a sensibilizat până acum şi nicidecum nepăsarea autorităţilor, nici a Primăriei Bârnova şi nici a unităţilor specializate în îngrijirea dendrologică.

Acum, cât mai este încă speranţa vindecării lui, în preajma Sărbătorii Naţionale a Unirii Principatelor Române, se impune “să dăm mână cu mână” pentru salvarea “cu grăbire” a Castanului Unirii de la Vişan – dublu Monument!

Deci, hai să dăm mână cu mână,

Să-ncingem hora cu iubire,

Castanu´-n veci să ne rămână

Un Monument Sfânt de Unire!

Despre memoria monumentelor s-a tot scris din antichitate şi până acum şi se va tot scrie şi de aici încolo deoarece, ca repere vizibile pe răbojul vremilor trecute, ele au menirea “de a hrăni sentimentul de continuitate între strămoşii, ori anticii idealizaţi şi între luptătorii pentru un ideal al vremurilor de azi”, după cum mărturisea cândva autorizat istoricul şi arheologul academician Vasile Pârvan.

Dacă vom zăbovi astăzi, fie doar asupra momentelor cruciale care au premers şi făptuit Unirea Principatelor Române de la 5/24 ianuarie 1859, vom avea ca argument, pe lângă mărturia istorică vie şi esenţială a Castanului Unirii de la Vişan, şi aprecierea incontestabilă a ilustrului istoric şi junimist, A.D.Xenopol; amândouă împreunate reflectând tăria curajului şi lupta îndârjită pentru Unire a unioniştilor ieşeni:

“Să nu se uite un lucru: dacă unirea s-a făcut, ea s-a datorat în exclusivitate Moldovei şi anume centrului ei, Iaşul, care sângerează şi astăzi de jertfa făcută pe altarul neamului.”

Nouă, celor care venim cu vibraţie patriotică şi sfântă închinăciune la Castanul Unirii de la Vişan – dublu Monument nu ne rămâne decât, în spiritul Unirii, să întindem hora mare şi să rememorăm cu simţire jertfa unioniştilor ieşeni depusă fără preget şi orgolii la temelia noului stat – România.

 

Mihai Caba

 

Galerie foto:

 

castanul1

Vişan – 25 mai 2013

 castanul2

Vişan, 24 ianuarie 2009

 castanul3

Hora Unirii la Castan, 24 ian. 2015

castanul4

August 2016 – Castanul Unirii bolnav

 castanul5

Castanul înflorit – 25 mai 2016

castanul6

Micul obielisc unionist – 25 mai 2017

 

 castanul7

La 25 mai 1856, “sub acest măreţ Castan”, unioniştii ieşeni, între care: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dimitrie Ralet, Petru Mavrogheni, Costachi Hurmuzachi, pr. arhim. Neofit Scriban, Costache Rolla, Anastasie Panu, Ioan Em. Florescu ş.a., prezidaţi de Mihail Kogălniceanu, au ţinut sfat de taină şi au înfiinţat Asociaţia de luptă pentru Unire, organism suversiv şi lucrativ pentru înfăptuirea Unirii Principatelor Române!