Joom!Fish config error: Default language is inactive!
 
Please check configuration, try to use first active language

TRANSFĂGĂRĂȘANUL – legământ pentru unitatea veșnică a poporului român

 

 

  
  
  

 ASCULTă ce-ți FACE PLĂCERE

 
RTVU - Original - Live

 

 

 

 

 
 
agerpres
 
Google+

Horoscop zilnic

RizVN Login

Dacă ești autor, jurnalist sau
doar pasionat de muzică, fă-ți
un cont și te ajutăm să-ți
publici articolele, piesele
preferate sau poeziile pe site!
Te-am convins? Înregistreză-
te, durează doar câteva clipe!



User Rating: / 1
PoorBest 

Col(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI

 

În anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri a românilor de la 1 Decembrie 1918, se cuvine să scoatem din filele de istorie acele momente și personalități care au condus civilizația românescă în urcarea treaptă cu treaptă spre realizarea României Mari.

Momentul astral al Marii Uniri a venit după secole de acumulări materiale și spirituale, de lupte înverșunate cu fel de fel de dușmani, din est și din vest, din nord și din sud, care au zădărnicit refacerea unității românilor.

Dar atunci când nația română și-a creat propria elită intelectuală și politică, când eroii neamului au creat adevărata stare de spirit în rândurile maselor, nu a întârziat să se săvârșescă visul de secole, Marea Unire.

Iar perioada de tinerețe a statului român a scos în evidență deseori puterea unității naționale, energii noi de manifestare pe plan material, spiritual, al talentatului popor român.

Prin resurse proprii statul român și-a recăpătat repede locul meritat în lume, alături de marile popoare ale acestui Pământ.

Unitatea românilor s-a manifestat în gând și faptă și la construcția marelui drum peste Carpați, Transfăgărășanul.

Transfăgărășanul este opera unei mari iubiri a românilor, de pe versanții Carpaților, denumit simbolic „coloana vertebrală a unității de neam a românilor” din spațiul carpato-pontic, moștenit de la strămoșii noștri geto-daci. Este o ctitorie care a pornit din legendă, va naște legende și va intra în legendă.

La realizarea acestei mari epopei și-au dat mâna constructori de pe toate plaiurile românești, hotărâți să transmită urmașilor un simbol al veșniciei unității de neam și țară.

Traseul urmat în construcția Transfăgărășanului este o conexiune între fenomenul milenar al transumanței în acest spațiu mioritic în care au pendulat de o parte și de alta a Carpaților, păstorii, dar și descălicătorii de neam și țară cu meșterii(legendari și moderni), care au fost la înălțimea imperativelor istorice pe aceste meleaguri.

Asemenea ostașilor voievodului Basarab I, care au zdrobit armata regelui ungar Carol Robert de Anjou, constructorii militari și civili au învins cerbicia muntelui și vicisitudinile naturii, creând o operă fără egal cu multiplă utilitate: strategică-militară, economică și turistică.

Potrivit aprecierii unanime a specialiștilor, a turiștilor români și străini, Transfăgărășanul reprezintă unul dintre cele mai spectaculoase și pitorești drumuri montane din Europa și chiar din lume, ceea ce dovedește că pilda jertfei de sânge a ostașilor din evul mediu și din războiul pentru reântregire a neamului românesc a fost aureolată de ostașii constructori ai drumului ce unește frații de frați din cele două provincii istorice românești.

Prin jertfele de sânge date de constructori în realizarea acestui mare drum, se amintește de repetarea legendei meșterului Manole pe acest șantier, și de aceea este proclamat uneori și „Drum al Eroilor”, o Via-SACRA.

Astăzi Transfăgărășanul există. Transfăgărășanul este împlinirea dorințelor de veacuri ale românilor.

Încă nu s-a stins ecoul zămislirii acestei construcţii monumentale şi încă reverberează bucuria învingerii forţelor muntelui, vocile celor care au săvârşit prin sacrificiul suprem împlinirea unor visuri de milenii ale acestui popor. De fapt, natura a fost modelată spre bucuria omului de a avea o cale mai amplă, mai rapidă de comunicare între populaţiile acestui neam, de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor Meridionali.

Denumirea de ,,Transfăgărăşan” se pare că are şi o trăsătură simbolică a transhumanţei, acea mişcare perpetuă a oierilor de a căuta mereu resurse suficiente pentru oile lor, care însemna de fapt resursa de bază pentru supravieţuirea populaţiilor din aceste zone.

Acest teritoriu a fost o ţintă de mii de ani pentru năvălitori şi prădători de tot felul. Şi totuşi, populaţiile de pe acest teritoriu nu au abandonat istoria şi s-au adaptat mereu condiţiilor vitrege de trai, acumulând o cultură a supravieţuirii, care avea la bază o organizare spirituală profundă.

În general oamenii munţilor au fost crescători de animale şi au jucat un rol fundamental în perpetuarea neamului românesc pe aceste meleaguri.

Paşii ne poartă pe acest drum pentru a asculta şi a înţelege ecourile acestei construcţii monumentale.

Ecourile Transfăgărăşanului ne îndreaptă spre amintirea unor simboluri ale strămoşilor noştri daci, funia şi şarpele.

Şarpele este un simbol extrem de răspândit şi cu o plurivalenţă de înţelesuri, atât pozitive(divine) cât şi negative. Una din principalele semnificaţii simbolice ale şarpelui se referă la curenţii cosmici care nu sunt altceva decât expresia acţiunilor şi reacţiunilor forţelor emanate din cer şi, respectiv, de Pământ. Unirea dintre cer şi Pământ se manifestă tocmai prin aceşti curenţi pentru că fără ei aceasta nu s-ar produce. Atunci când şarpele are această semnificaţie, este cel mai adesea asociat unor simboluri axiale, cum ar fi arborele vieţii sau bastonul.

Şi nu cred că greşim când, adiacent acestor simboluri, alăturăm spiralele celor doi versanţi ai Transfăgărăşanului, sub forme asemănătoare celor doi şerpi.

 

Istoria acestor locuri ne ajută să mergem mai departe cu interpretarea simbolisticii strămoşilor noştri şi să translatăm semnificaţiile către zilele noastre.

Asemuirea celor doi versanţi ai Transfăgărăşanului cu cei doi şerpi ne arată că năzuinţa de veacuri a românilor de a croi această cale numai pe acest traseu a devenit realitate şi că simbolizează dorinţa şi credinţa nestrămutată de unitate a acestui popor.

Se poate spune că cei doi şerpi formează acea spirală dublă care se regăseşte şi pe motivele ornamentale ale Columnei Cerului.

În cazul acestui drum găsim o asemănare între punctul de întâlnire a celor două tronsoane, la Bâlea Lac şi punctul de întâlnire a capetelor celor doi şerpi din simbolistica veche la români. Lanţul Carpaţilor poate fi asemuit cu acea funie sau axă din simbolul de mai sus, iar punctul de întâlnire al capetelor celor doi şerpi este situat pe altarul cel mai aproape de cer, platoul de la Bâlea Lac.

Putem compara de asemenea, că spiralele celor două tronsoane de drum, de nord şi de sud, evoluează după o axă imaginară care se constituie ca o coloană vertebrală a unităţii de neam şi de cultură ale poporului român.

Momentul construcţiei acestui drum a fost de fapt, unul din momentele istoriei când acest popor s-a exprimat prin talentul său de mare constructor al simbolurilor naţionale.

Drumețind pe acest fir al prezentului, putem călători și face popasuri la diferite momente istorice ale acestor meleaguri. Nu ca să ne îndepărtăm de prezent ci, ca să-i aflăm rădăcinile, temelia și mai puternic să-l prețuim, să-l înălțăm și să ne pomenim constructorii eroi.

Orice călătorie pe Transfăgărășan este o dorință, o râvnă, o ispită, în cazul de față o drumeție prin istorie, prin istoria așa cum s-a scris pe pământul țării, anume, spre a o conjuga cu prezentul și a aspira spre viitor.

O drumeție pe Transfăgărășan înseamnă nu atât a ieși în vacanță din cotidian, din propriul timp prezent, ci înseamnă o trăire din izvoarele istoriei strămoșilor noștri, locul sfânt unde se adună duhurile strămoșilor să stea de vorbă cu strănepoții.

Pentru călătoria aceasta, cu popasuri, amintiri și cu evocări de fapte, de oameni și întâmplări mai deosebite, cu răscoliri de documente și cu descrieri de momente de azi și din alte vremuri, cu slăviri de eroi vrednici de baladă, nu-i necesar a ne pregăti în chip deosebit.

E de ajuns să avem la noi în inimă, bunăvoința, răbdarea, înțelegerea, interesul și, mai ales, dragostea de țară și de popor. Căci e vorba doar de țara noastră, de România, de pământul pe care ne-am născut și trăim, de faptele și de viața strămoșilor, ca și de propria noastră creație și viață.

Și cine nu-și are țara în inimă, zadarnic o caută pe hartă. Cine nu are strămoșii în sânge, degeaba îi pigulește din documente ori din tomuri de geografie.

Transfăgărășanul este simbolul drumului prin istoria acestor locuri, este un cânt al faptelor strămoșilor noștri, al împlinirilor ori înfrângerilor, al umbrelor și luminilor vremurilor trecute.

Dau dreptate marelui scriitor Lucian Blaga: ,,Există două realități a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria”.

Aflăm că oamenii acestor locuri interacţionau mereu cu natura, îi căutau mereu condiţiile prielnice de adaptare pentru supravieţuire.

De ce au ales tocmai crestele munţilor pentru a trăi şi evolua ca societate umană, pentru a făuri un popor şi o ţară ?

Este tocmai crezul dacilor care aveau o cultură spirituală dintre cele mai profunde şi complexe, care ştiau că marile altare ale zeilor se găseau în cele mai înalte creste ale Carpaţilor şi că acolo se realiza legătura între lumea pământeană şi Univers.

Şi mai ştim că dacii au creat o simbolistică vastă şi complexă, cu care au intrat în universalitate.

Dar să privim istoria și geografia de sus, din Făgăraș, de pe vârful Negoiul, una dintre cele mai înalte coloane din centura montană a țării. Unul dintre turnurile marilor perspective, în seninul și-n liniștea nesfârșitului, a largurilor cu zări stinse în cețurile subțiri ale nemărginirii.

Totul e mai jos decât noi: Transfăgărășanul, Bâlea Lac, Bâlea Cascadă, ținuturile Argeșului, ale Câmpulungului.

Asculți tăcerea cum povestește, cu mirificul ei glas, mii și mii de fapte, întâmplări, victorii și înfrângeri, legende și balade. Povestește despre oameni și despre poporul trăitor și zămislitor de istorie pe aceste meleaguri.

În repedea lor depănare prefigurează marea epopee a pământului și poporului nostru: Transfăgărășanul.

În mileniile istoriei, mediul geografic a jucat un rol mai mare decât cel pe care-l are astăzi.

Carpații au constituit coloana vertebrală a geografiei și istoriei românești. Aceștia au fost, sunt și vor fi casa românilor.

De-a lungul mileniilor, piscul înalt și podișul adăpostit, dealul înfrățit cu șesul, codrul cu lunca, văile și trecătorile, toate au făcut o unitate organică, o ființă cu poporul.

Putem spune că omul munţilor rezona mereu cu natura, cu puterea munţilor.

Şi, mai putem spune că această rezonanţă este ondulatorie, marcată din când în când de armonice în plan spiritual, material, social, cultural.

Aceste armonice reprezentau de fapt materializarea acumulărilor în timp a unor idei, proiecte, dorinţe de veacuri, prin simboluri şi opere. Ca armonice recente putem aminti: realizarea Marii Uniri a românilor de la 1 Decembrie 1918, realizarea drumului Transfăgărăşan, ş.a. Putem să le definim şi ca fiind orele astrale ale românilor.

O bună bucată de vreme, încă din timpul geto-dacilor străbuni, până în epoca modernă, o ocupație străveche a oamenilor din Carpați a fost păstoritul transhumant, acea pendulare dintre munte și șes, ca o respirație biologică a geografiei carpatine. O respirație sezonieră, în acele epoci, a ținut locul drumurilor moderne, al căilor ferate, al aviației, al radioului și televiziunii.

Din preistorie, cultura s-a mișcat în tot spațiul românesc după pasul turmelor de oi. S-a perindat din primăvară până-n toamnă și din toamnă-n primăvară, purtând aceeași povară a vieții, întreținând aceeași structură etnică, același grai și aceeași cultură; cultura spațiului mioritic, caracteristicile gândirii și simțirii românești.

Și, aceasta a fost posibil pentru că poporul român stă aici de peste două milenii. Aici s-a zămislit, a trăit și s-a înveșnicit, s-a adăpostit în ,,țările”, în poienile și codrii Carpaților.

Dacă Burebista și Decebal au reușit să mențină unitatea statală a dacilor, dacă Traian a impus în țara dacilor pecetea Romei, dacă acei voievozi care au descălecat în Țara Românească și Moldova, și s-au ambiționat să stăpânească Transilvania, ori Mihai Viteazul, care a unit cele trei țări săltând Carpații, aceștia ne apar azi ca geniali deschizători de drumuri. Descălecători și dătători de legi și datini, ei n-au făcut totuși, decât să pășescă pe căile străbătute de păstori, de caravanele de neguțători, de alaiuri de nuntă cu cadență de baladă, care au făcut din Carpați casa de nădejde a românilor.

Carpații au, deoparte și de alta o structură alveolară, de depresiuni intramontane, găvane, adăposturi interioare, în care s-au zămislit acele ,,țări” ale Făgărașului, ale Câmpulungurilor ...., țări sau vetre de adăpost în vremuri de primejdie, care comunicau între ele pe cărări numai de români știute.

La porțile înguste ale acestor adăposturi naturale s-au apărat Rubobostes, Burebista ori Decebal. În Evul Mediu aceste adăposturi au devenit ,,Românii populare”, așa cum le denumește Nicolae Iorga și în care se adăposteau românii de huni, avari sau de pecinegi, de cumani sau de tătari.

Carpații, dealurile și câmpiile acestor locuri au condiționat astfel activ și pe toată întinderea lor, constituirea unei unități etnoculturale, predominant autohtone și de factură carpatică. Acest edificiu și-a pus amprenta asupra desfășurării vieții sociale, a stimulat activitatea umană din antichitate și până astăzi.

Coloana vertebrală a pământului românesc, Carpații au fost locuiți de una și aceeași populație, care a creat, de o parte și de alta a versanților lor, fonduri culturale autohtone identice, s-a practicat o continuă circulație de valori. Pajiștile de munte au stat la baza creșterii animalelor, au stimulat păstoritul local și transhumant legat de ogorul stabil, generator de forme și structuri rurale, factor de omogenizare și continuitate etno-culturală.

Totodată, acestea au constituit elemente esențiale de progres în orânduirea medievală.

Documentele arpadiene, de la sfârșitul secolului al-IX-lea și începutul secolului al X-lea, vorbesc de acele ,,terrae valahice” pline cu vlahi, care se închegaseră în zonele alpine ale Făgărașului. Numeroase argumente demonstrează că pământenii erau oameni legați de avuția munților, nedeile (târguri și bâlciuri) fiind semnalate pe aceste locuri de sute de ani.

În condițiile sociale create în Transilvania, ca urmare a accentuării aservirii feudale a unei părți însemnate din populația ei, procesul de migrare a locuitorilor spre Muntenia capătă proporții însemnate , mărginenii oieri și agricultori trec cu sutele și miile Carpații, ale căror poteci ascunse nimeni nu le cunoșteau mai bine ca ei și se așezară în sud, unde viața era mult mai liberă, înființând sate de ,,ungureni”. Aceste deplasări de populație spre sud au avut loc neîntrerupt, intensitatea acestora variind în funcție de cauzele economice, sociale, politice, religioase.

De altfel, grupările acestor sate de mocani subcarpatici din sud, s-au format prin filiație, cu locuitorii veniți de peste munte și așezați definitiv acolo, întemeind sate cu același nume cu cele de unde au plecat, ceea ce explică mulțimea denumirilor ,,dublete” de localități, dintr-o parte în alta a Munților Făgăraș. Cei veniți de peste munte au fost numiți de localnici ,,ungureni”, adică oameni din țara ungurească. Multă vreme aceștia s-au ținut diferențiați de localnicii ,,pământeni”.

Migrări de mai mare amploare, prin treceri peste Munții Făgărașului, sunt menționate în documentele vremii de la începutul secolului al XIII-lea.

De pe vârful Negoiul, întorcând privirea spre sud, călătoria se continuă pe Valea Argeșului. Cu încrengătura lui de afluenți, Argeșul își trage puterea din inima de granit a Făgărașilor. Valea lui este o străveche vatră de milenii, locuită de daci, de daco-romani, de români. Aici s-a dezvoltat cu milenii în urmă așa-zisa ,,cultură de prund”, cu primele unelte rudimentare din piatră.

Și epoca dacică a semănat, pe Valea Argeșului, semne deosebit de valoroase. Tribul dacic al ordenssensilor(argessensilor), care a și dat numele râului Argeș. Soldații romani au construit, în această rodnică și frumoasă vale, castrul Argias, puternic centru de romanizare a spațiului de la sud de Carpați, conjugat desigur cu numeroasele așezări geto-dacice și romane din Transilvania.

Așa se face că valea Argeșului a fost ,,țară”, vatră de adăpost în vremea migrațiilor și, apoi, unul din locurile cele mai prielnice pentru organizarea primelor cnezate și voievodate românești.

Aici, pe această vale, cnezii s-au unit între ei, ca să înfrunte răvășirile migratorilor și vicisitudinile istoriei.

Aici, la Curtea de Argeș, și-a clădit cetatea și și-a statornicit centrul apărării Basarab I întemeietorul.

De la poalele maiestuoase ale munților cu frunte împărătească, de la stâncile abrupte cu chip statuar, se înșiră, la vale, culmi tot mai joase, mai coborâtoare, ca niște trepte de templu uriaș, sculptate de apele Argeșului și ale afluenților săi, azi toți îmbuchetați în lacul de la Vidraru.

Peisajul a impus, din străvechi timpuri până astăzi, ceva din calmul lui în gustul pentru liniște, pentru măsură, pentru frumos: frumosul în mersul oamenilor, în vorbă, în cântec, în costumele tradiționale, în construcțiile artistice și utilitare. Plutește la Curtea de Argeș un stăruitor și odihnitor aer de nobleță, în înțelesul cel mai bun al cuvântului. Poate pentru că aici, ca și la Câmpulung, la Târgoviște, la Alba Iulia, la Făgăraș, au funcționat, încă din începuturi de istorie, scaune domnești.

În acest peisaj oamenii au muncit întotdeauna, sârguincios, cu spor, cu dragoste. Muncind și creând, cu o măsurată mândrie, argeșenii au învățat de la strămoși, păstrând semnele vieții lor și, în același timp, au înțeles tot ce-i nou și necesar, construind lacul și hidrocentrala de la Vidraru.

Azi, ca și altădată, pe-aici, pe Argeș în jos, parcă fiecare deal și fiecare arbore, fiecare piatră și fiecare floare – scandează balada Meșterului Manole.

Se spune în documentele vremii că pe aceste meleaguri a stăpânit ,,Seneslau, voievodul românilor”, cum este numit în Diploma Cavalerilor Ioaniți, din 1247.

Mai târziu, aici a stăpânit Basarab I, unul dintre cei mai străvechi ,,dătători de legi și datini”, unul dintre cei mai de seamă voievozi ai evului mediu românesc. El a avut talentul, măiestria de a uni voievodatele și cnezatele de la sud de Carpați. El a avut puterea, ajutat de popor, să înfrunte și să înfrângă la Posada pe Carol Robert, să facă țara slobodă și să se intituleze domn de sine stătător.

Românii nu erau doar niște simpli ciobani și țărani, apărători ai țării cu măciuca, arcul și stâncile prăvălite din munte, ci un popor vrednic a construi capodopere, ca Biserica domnească, precum şi străluciţi voievozi de talia cavalerilor și crailor vestiți din apus.

De aici, din Curtea de Argeș a ocârmuit și Mircea cel Bătrân, voievodul viteaz și înțelept care a dobândit victoria de la Rovine și a ctitorit mânăstirea Cozia.

Și tot aici a strălucit mai cu seamă, Neagoe Basarab , un domn ales, învățat, blând, temător de Dumnezeu și iubitor de pace.

Dar sacrificiul pentru triumful Binelui și Frumosului nu se curmă aici. Au umat alți și alți voievozi care au continuat organizarea și progresul neamului românesc pe aceste meleaguri: Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu. De necontestat sunt și dovezile precum că au asigurat cu tenacitate sincronizarea vieții românilor așezați la sud și la nord de Munții Făgăraș. În vremea furtunilor și viscolelor istoriei, românii se adăposteau în cetățile Făgărașului și Câmpulungului.

Voievodul Negru Vodă a ctitorit mânăstirea care-i poartă numele, iar Brâncoveanu ridică mânăstirile de la Sâmbăta de Sus și Făgăraș. Cetatea Făgărașului este cetatea de baștină a lui Negru Vodă, descălecătorul legendar al Țării Românești.

Secole la rând făgărășenii s-au confruntat cu lăcomia invadatorilor străini, fie tătari , austro-ungari sau otomani. Dar au fost întotdeauna dârji, neînfricați luptători, țineau, așa cum le dicta originea, ocupațiile, graiul, tradițiile obiceiurile, credința, geografia să trăiască independenți și uniți.

Mersul istoriei îi va găsi și mai organizați în lupta pentru unirea tuturor românilor într-o aceeași țară.

Dintre făgărășeni s-a ridicat dârzul și neînfricatul Gheorghe Șincai, pe care Nicolae Iorga îl numea ultim mare cronicar și prim temeinic istoric român modern, care a cuprins în opera sa, întreaga istorie a poporului nostru, de pretutindeni. A unit pe români în sfânta carte a istoriei lor, o Hronică, veritabil prolog la Unirea lor statală.

Din țara făgărășană, de la Avrig, a pornit și Gheorghe Lazăr, înțeleptul, dascălul și românul neînfricat, neobositul luminator al unei generații și al unei revoluții. Lazăr a salvat prin opera sa limba română de la grecizare și a făcut știința și cultura pe graiul acestui popor.

La o jumătate de mileniu de la descălecatul politic, tot din acele locuri urca și cobora munții și ,,cel dintâi învățător de ideal românesc” al istoriei noastre moderne.

Descălecători au fost și voluntarii din 1877, care au luptat contra turcilor pentru independența României, alături de frații români de dincolo de Carpați.

De aici, dintre ciobanii Făgărașului, a pornit badea Gheorghe Cârțan, peregrinul pământului românesc, eroul unei adevărate odisei europene, călătorind împovărat, totdeauna, cu desaga de cărți și sprijinit de toiag, a umblat, fără odihnă, în căutarea și adeverirea, pentru cei mulți, a originii poporului nostru. A fost numit de Nicplae Iorga ,,un fanatic țăran al romantismului național”, expresie vie a voinței poporului din Transilvania de a se elibera și de a se uni cu ,,Țara”.

Trăind într-o vreme în care românii din Transilvania aparţineau Imperiului Austro-Ungar şi nu se bucurau de drepturi, Badea Cârţan a folosit cea mai eficientă armă: cartea. Cel mai mare serviciu pe care l-a adus neamului său, a fost acela că timp de peste 30 de ani a răspândit în Ardeal, cărţi scrise în limba română. Peste munţi, cu mari greutăţi, pe cărări numai de el ştiute, a cărat în desagii săi peste 250 000 exemplare, în greutate totală de peste 20 tone. Această muncă de ridicare culturală a românilor transilvăneni nu era pe placul autorităţilor maghiare, din care cauză toată viaţa sa a fost urmărit, arestat, iar cărţile confiscate şi distruse.

Printre localnici mai circulă încă întâmplarea care i-a deşteptat tânărului fiu de cioban iubirea faţă de neamul românesc: ,, Aflat împreună cu părintele său şi cu turma de oi pe crestele munţilor, într-o zi senină de vară, în care panorama Făgăraşilor se distingea până departe în zare, acesta a avut curiozitatea de a-şi întreba tatăl ce se află dincolo de crestele semeţe ale munţilor. Răspunsul cum că acolo sunt români, l-a nedumerit pe puşti care i-a replicat: “ - Dar noi ce suntem? Nu suntem tot români? De ce aici nu-i tot România?De atunci a simţit nevoia să treacă dincolo, în vechiul regat”.

A ajuns de trei ori la Roma, mergând pe jos.

Prima călătorie a făcut-o în ianuarie - februarie 1896. După 43 de zile a ajuns la Roma. Badea Cârţan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian. S-a învârtit în jurul stâlpului uriaş până când a citit toată istoria de pe el, apoi a vărsat la picioarele Columnei săculeţul cu pământ şi grăunţe aduse în traista sa, din curtea părintească.

Rupt de oboseală, s-a învelit în cojoc şi a adormit. Dimineaţă a fost găsit dormind de către un sergent de stradă, care a exclamat plin de mirare: "A căzut un dac de pe columnă!", întrucât îmbrăcămintea sa era exact ca a dacilor sculptaţi pe columnă.

Ziarele de a doua zi titrau mare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămaşă şi cuşmă, cu iţari şi cu opinci”.

I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârţan a făcut senzaţie la Roma, fiind primit cu simpatie şi prietenie peste tot.

La căile cele vechi, istorice, de legendă, între Făgăraș și Câmpulung, epoca noastră a adăugat una pe măsura puterii creatoare uriașe a poporului român, a civilizației în care trăim: Transfăgărășanul. Cum vor suna oare, legendele care se vor izvodi peste veacuri, despre această îndrăzneață și monumentală operă?

Neamul românesc a născut pentru vremurile noastre şi mai pricepuţi meșteri care au zidit întru pomenire, alte ctitorii pe acele locuri unde s-au zămislit legende, obiective pe măsura posibilităților actuale. Aceștia, împrumutând suflul din legendă și istorie au barat Argeșul la Vidraru şi au creat la umbra cetății lui Vlad Țepeș din Poienari, hidrocentrala subterană.

În aval, pe râul de legendă, meșterii au înșirat salba de microhidrocentrale, în amonte s-au avântat în construcția Transfăgărășanului.

Dacă poposești pentru odihnă la fântâna Meșterului Manole, vei simți în apa mereu proaspătă, rece și în nesecată scurgere, limpezimea marii treceri a generațiilor de români, a vieții, de la începuturile istoriei, până la noi, cei de azi şi de mâine.

Iată de ce românii au dăltuit în munți acest simbol al unității de neam și țară, Transfăgărășanul, pentru a transmite și un mesaj clar către viitor, un legământ pentru unitatea sa veșnică peste veacuri.

 

Col.(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI                                                                                                                      

                                                                                                                                                                

 

 

Președintele Comitetului de Inițiativă „CENTENAR - MAREA UNIRE - ALBA IULIA - 2018”