Joom!Fish config error: Default language is inactive!
 
Please check configuration, try to use first active language

S-A STINS LUMINA LUMII. 129 DE ANI DE LA MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU

 

 

  
  
  

 ASCULTă ce-ți FACE PLĂCERE

 
RTVU - Original - Live

 

 

IMG-2657

 

 

 

 
 
agerpres
 
Google+

Horoscop zilnic

RizVN Login

Dacă ești autor, jurnalist sau
doar pasionat de muzică, fă-ți
un cont și te ajutăm să-ți
publici articolele, piesele
preferate sau poeziile pe site!
Te-am convins? Înregistreză-
te, durează doar câteva clipe!



User Rating: / 0
PoorBest 

S-A STINS LUMINA LUMII. 129 DE ANI DE LA MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU

 

eminescu20

Cu 129 de ani în urmă , pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, s-a stins o lumină a lumii literare, Luceafărul culturii româneşti, genialul nostru poet Mihai Eminescu, una dintre marile valori ale culturii europene. Acesta se stingea în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în "celula" sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a muri, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: "sunt năruit". S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.

Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel.

Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminescologilor, unii dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7 ani de viaţă. Poeziile găsite în carneţel, au fost scrise spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. De altfel, în versuri se ghiceşte sentimentul morţii apropiate. Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista "Fântâna Blanduziei"."Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc", prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889. În acest număr era publicată poezia "Stelele-n cer", titlul fiind adăugat de redactor după primul vers:

 

Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.

După un semn

Clătind catargele

Tremură largile

Vase de lemn;

Nişte cetăţi

Veghind întinsele

Si necuprinsele Singurătăţi.

Orice noroc

Şi-întinde-aripile

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Până ce mor,

Pleacă-te îngere

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

Nu e păcat?

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

 

Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halat. A fost publicată pentru prima dată în anul 1890 de D.G. Morţun în ediţia sa cu poeziile lui Eminescu.

Despre moartea lui Eminescu s-a scris foarte mult şi au apărut diverse variante- cea a intoxicării cu mercur,a nebuniei din cauza sifilisului, a omorârii lui de către un bolnav psihic. Fiind un jurnalist virulent împotriva clasei politice, dar şi împotriva afacerilor de corupţie care ieşeau la iveală, Mihai Eminescu era un intransigent incomod şi trebuia înlăturat , dar nu putea dispărea brusc. Astfel a apărut ideea internării lui într-un spital de boli nervoase

La 28 iunie 1883 Eminescu a fost internat prima dată. In această zi Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară, Tripla Alianţă. In acea zi trebuia să se semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, pe cealaltă. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise. Tratatul, semnat în luna septembrie a anului 1883, a mutat teatrul mişcărilor de protest în Ardeal, domeniu care era deja sub dominaţia Imperiului austro-ungar, şi prin urmare, mai uşor de controlat. În aceste condiţii extrem de delicate s-a produs prima internare a lui Eminescu.

Defăimarea marelui poet naţional începe aici. Este răspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea şi nimeni nu vrea să îşi mai amintească despre jurnalistul politic Eminescu. Prin urmare, se simte necesitatea accentuării laturii creative, romantice şi visătoare a personalităţii acestuia, aşa cum reiese ea din opera sa poetica.
În realitate, încă de la prima internare, protocolul de examinare şi de internare a fost încălcat întru-totul, însă nu cu intenţia de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât şi Veronica Micle au fost ţinuţi departe de Eminescu şi neinformaţi asupra stării acestuia. După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis şi având în vedere că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament şoc pe bază de mercur. Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută încă de pe atunci toxicitatea acestei substanţe, chiar şi în doze foarte mici. Însă pentru tratamentul lui Eminescu, dozele depăşeau cu mult limita permisă. De la prima "îmbolnăvire" până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă şi ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mâna cărora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reuşit să publice un alt articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat. Unul dintre cei mai mari români avea să moara "în cea din urmă mizerie", după cum anunţa sora sa, Harietta.

Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează: "Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destula vigoare. Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea" (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun, care se afla în curte). Şi tot acesta notează după autopsie: "Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale". În ciuda acestei recunoaşteri, mitul fabricat s-a păstrat şi s-a perpetuat. Abia la reanalizarea recentă a autopsiei de către doctoral Vladimir Beliş, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidiu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit desifilis şi nu a avut demenţă paralitică". Creierul său, în greutate de 1490 de grame, "uitat" ulterior la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât aceasta boala consumă materia cerebrală.

În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să îşi noteze în jurnal: "Pe la 6 ore a venit Stemill şi Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în Institutul de alienaţi al d-rului Şutzu, de o embolie". Mihai Eminescu a murit pe 15 iunie 1889, în Casa de sănătate a medicului Alexandru Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti. Oficial, cauza morţii a fost sifilisul, maladie de care poetul ar fi suferit în ultimii săi șase ani de viaţă. În presa vremii au apărut şi speculaţii privind posibila asasinare a poetului, care ar fi murit din cauza unei lovituri la cap.

În ziua în care s-au aniversat 165 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie 2015, o carte semnată de 12 dintre cei mai importanţi specialişti în medicină din România „Maladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” desfiinţează atât mitul sifilisului, cât şi pe cel al crimei. Au luat toate documentele, toată descripţia bolii şi au constatat că un bolnav de sifilis nu trece prin ce a trecut Eminescu şi nu a avut simptomele respective”, spune Eugen Simion, academician. „Diagnosticul de sifilis nu a fost documentat, pe vremea aceea nici nu se putea documenta. Era interpretat pe semnele clinice, pe contactul sexual, pe fenomenele cutanate ce apăreau după contactul sexual la un interval de timp”, adaugă Eduard Apetrei, medic cardiolog. Academicianul Victor Voicu, farmacolog şi toxicolog, spune că în raportul autopsiei poetului nu apar leziunile cerebrale specifice sifilisului. Ceea ce înseamnă că tratamentul cu mercur, folosit la acea vreme, nu avea cum să-i facă bine. Experţii reuniţi de Academia Română spun că poetul a avut o ateroscleroză precoce şi o personalitate de tip bipolar care, alături de tratamentul greşit şi de propriile vicii, i-au grăbit sfârşitul. Este foarte probabil ca Mihai Eminescu să fi murit în urma unui infarct. El a avut şi o suferinţă cardiovasculară. Era fumător, avea factor de risc major, afirmă prof. univ. dr. Eduard Apetrei. Volumul „Maladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” a fost publicat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, sub îndrumarea academicianului şi criticului literar Eugen Simion.

La nici 39 de ani Mihai Eminescu îşi încheia misiunea lui pe pământ, dar moştenirea lăsată de el a fost una fără egal. Luceafărul poeziei româneşti, s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani, fiind cel de-al treilea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici. Și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească. A fost angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani, la Tribunal și la Primărie și apoi pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu. Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În luna ianuarie a anului 1866, după moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul, elevii au scos o broșură, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apare și poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată de Mihai Eminovici. La 25 februarie/ 9 martie același an, debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan este cel care îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai târziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

A activat în rândul societăților studențești, astfel a ajuns să se împrietenească, la Viena, cu Ioan Slavici. A publicat în „Convorbiri Literare” și a devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a introdus la Junimea. În anii tinereții s-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută tocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu. În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul”. În 1883, scrie și marile lui poeme: „Scrisorile” și „Luceafărul”. În luna iunie a acelui an, surmenat, poetul s-a îmbolnăvit grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii”, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu. După 6 ani , la 15 iunie 1889, marele patriot și poet român a murit. El se implicase activ în lupta jurnalistică pentru recuperarea Basarabiei, în atacarea politicii dualiste şi de deznaţionalizare dusă de austro-ungari împotriva Transilvaniei. Totodată el a fost foarte virulent împotriva evreilor din oraşele moldovene care , considera poetul, puneau în pericol identitatea naţională. Nici clasa politică nu a fost iertată. În momentul în care va ataca Partidul Conservator, Titu Maiorescu şi ai săi au considerat că devenise un pericol şi că trebuia îndepărtat. În plus dezvăluise şi o afacere de mituire a autorităţilor române de către intendentul armatei ruse baronul A.M. Warszawsky, care a oferit mită pentru a obține dreptul de a cumpăra la prețuri mici alimente din România și de a le vinde mai departe armatei țariste, la prețuri mult mai mari. În 1882, Eminescu ia parte la înființarea unei societăți secrete, "Societatea Carpații", care va atrage atenția marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuțiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Urmarea este una inevitabilă. Simțindu-se amenințate de influența pe care Eminescu o avea ca formator de opinie, la comanda Imperiului austro-ungar sunt înserate în cadrul grupului iscoade, pe lângă faptul că jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion care trimitea rapoarte regulate asupra activităților și discuțiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era susținerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul austro-ungar și alipirea lui de țară.

Aceste lucruri se întâmplau în 1882. Brusc, după numai un an, Eminescu avea să înnebunească!  Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menționarea frecventă și în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, cât și faptul că imediat după prima internare forțată, atât Maiorescu, cât și alți apropiați au lipsit din țară timp de o lună jumătate, par să fie tot atâtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziției pe care o ocupa, dar și a influenței pe care o exercită, Eminescu nu putea dispărea dintro-dată. 

După aproape 7 ani de la aceste evenimente marele nostru poet moare şi o dată cu el s-a stins lumina lumii. Moartea în condiţii misterioase avea să clădească o adevărată legendă şi să-i asigure acestuia soclul nemuririi! Nouă ne rămân poeziile lui, unele dintre ele adevărate testamente literare. Iar ultimele versuri păstrate în halatul ponosit în care a fost găsit mort sunt profetice! Viaţa nu este altceva decât o clipă dată care trece mult prea repede şi pe care, de cele mai multe ori, omul o iroseşte:

 

Nu e păcat?

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

Prof. Daniela Cetean

Alba Iulia