Joom!Fish config error: Default language is inactive!
 
Please check configuration, try to use first active language

DIALOG DE CRĂCIUN

 

 

  
  
  

 ASCULTă ce-ți FACE PLĂCERE

 
RTVU - Original - Live

 

 

 

 

 
 
agerpres
 
Google+

Horoscop zilnic

RizVN Login

Dacă ești autor, jurnalist sau
doar pasionat de muzică, fă-ți
un cont și te ajutăm să-ți
publici articolele, piesele
preferate sau poeziile pe site!
Te-am convins? Înregistreză-
te, durează doar câteva clipe!



User Rating: / 0
PoorBest 

HANS DAMA

 

DIALOG DE CRĂCIUN

 

Coridorul, în îngustimea lui de furtun, pare un abis în această după-amiază târzie a Crăciunului. Afară, cenuşiul spălăcit s-a amestecat de mult cu întunericul indefinibil, iar pe străzi, liniştea, îndelung râvnita linişte de Moş-Ajun, şi-a găsit ca un fel de patrie: în sfârşit...

A poposit şi pe culoare tihna: mica solemnitate de la căminul de bătrâni fusese statbilită după-masă devreme. Melodiile de rigoare ale Crăciunului s-au stins. În spatele uşilor ard pe-alocurea lumânări, care, fixate pe cetina brazilor sau pur şi simplu pe masă, pe un pervaz de fereastră, împrăştie o pâlpâire şovăitoare. Se aud nişte paşi pe gangul-furtun, încetinesc, amuţesc înaintea unei uşi: Cioc! cioc!

Un „da, poftiţi” îi scapă, cu glas tremurător, unei bătrâne. Intră un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu braţele pline de pachete şi pacheţele.

„Bună seara, mamă! Cum o mai duci...?”

Ea răspunse la salut şi mimă o recunoscătoare meditaţie că, iată, el venise totuşi.

„Am mai avut de rezolvat nişte treburi, de făcut unele cumpărături... uite ce ţi-am adus” şi-i întinde grav cadourile.

Erau nişte fleacuri, lucruri neînsemnate, utensile de toată ziua, de care poţi avea nevoie într-un cămin de pensionari.

„Ce mai fac copiii?”

„Sunt plecaţi: Lukas e la schi, iar Petra şi prietenul ei s-au dus cu avionul în Egipt, numai Justus e acasă...”

„Şi Clarei cum îi mai merge?”

„A! Nu-şi vede capul de-atâta lucru, doar Sărbătorile trebuie să-nceapă ca lumea...”

„Ţine, ţi-a trimis acest cozonac.”

„O, drăguţ din partea ei”, şopti bătrâna...

Pauză... timp în care mama se gândi la perioada ei „activă”, ca mamă, la vremurile când copilul Isus a continuat să vină, aşa, cu adevărat – cu zvon de clopote în faţa uşii... şi aşa, când toţi erau încă laolaltă. Dar vremurile s-au schimbat, şi cum... s-au mai schimbat!...

„Ai nevoie de ceva, mamă?” răsună peste puţin vocea grijulie a fiului.

„Nu, mulţumesc, doar am tot ce-mi trebuie... aproape tot.”

„Atunci e bine, mamă, vreau să spun că ai parte de o îngrijire aşa de bună...”

„Da.”

O privire spre ceas dă de-nţeles că, probabil, s-a făcut târziu.

„Acum sunt nevoit să plec, mamă, ai mei aşteaptă. Doar trebuie să sărbătorim şi noi Crăciunul...”

„Da.”

„Deci cu bine, mamă, şi... Crăciun fericit!”

După ce părăsise încăperea, două lacrimi mari s-au rostogolit pe faţa brăzdată ce multă vreme continuă să privească fix pe geamul prin care noaptea năvălea înăuntru în flux nepotolit şi, o dată cu ea, îndărătnica singurătate.

 

Traducere: Simion Dănilă

 

HANS DAMA

 

Pomul de Crăciun ca alibi

 

Când, în seara de Ajun, se deschide uşa şi ne trezim dintr-o dată în faţa pomului strălucitor, plin de lumânări, în cameră se face atunci, pentru câteva secunde, o linişte atât de minunată, iar noi alunecăm din prezent în vremuri de mult apuse, într-o lume cu fel de fel de amintiri: ne căutăm copilăria şi găsim numaidecât în ea trăiri şi întâmplări de care mereu ne vom aduce aminte...

Copilăria – lucrul acesta înseamnă siguranţă sub ocrotirea şi grija părintească plină de iubire, copilăria este acea iarbă verde de pe pajiştea suculentă a vieţii care toamna, când e de-acuma galbenă sau brună, se află pur şi simplu acolo – acoperind pământul cu mândrie – şi poate oferi un cămin primilor fulgi cristalini de zăpadă.

Iar în acest azil de gânduri ale anilor timpurii de viaţă se refugiază omul în deceniile de mai târziu şi vede răsărind o lumină – Lumina –: instalaţia de iluminare a vieţii sale...

Cu decenii în urmă, ca student abia de 18 ani, i-am dedicat prietenului meu Rudi Röhrich următoarele versuri:

 

„Cărunt, cândva-ntr-o zi îndepărtată,

Când singur-singurel te vei simţi,

Adu-ţi aminte anii tinereţii –

Şi-ţi umpli viaţa iar de bucurii!”

 

Este chiar iradierea din răstimpul premergător Crăciunului şi, în sfârşit, Moş-Ajunul în sine – vremea pur şi simplu a aducerilor-aminte, mecanismul magnetizant ce ne învolbură gândurile colbuite şi ostenite şi ne reînvie prin vrajă copilăria care, temporal, se află atât de departe pentru o viaţă omenească, dar, mental, atât de aproape pentru amintire.

Aşa era şi pentru mine Postul Crăciunului, mai ales odată scăpat cu bine de „nuiaua lui Moş Nicolae” şi de „vigilenţa” paternă, o perioadă de aşteptări fericite şi înflorate cu speranţe, căci cu cât se apropia mai mult Moş-Ajun, cu atât mai încordaţi îmi erau nervii întrebându-mă dacă şi-n anul acesta copilul Isus îmi va aduce practic ceva?!

Dacă numai copiii care se numără printre cei cuminţi ar fi dăruiţi de copilul Isus, atunci, hotărât, lucrurile n-ar fi stat deloc bine în cazul meu, căci atributul „cuminte” avea un înţeles atât de larg, încât posibilitatea mea reală de-a obţine puncte în această direcţie ar fi fost egală cu zero.

Într-un cuvânt, ca ştrengar de meserie puteai doar să speri, dar în nici un caz să te-aştepţi la mult.

Acum, aşadar, ca băieţel de opt sau nouă ani – trebuie să fi fost prin anul 1952 sau ’53 – ţâţâiam după Moş-Ajun...

Nerăbdarea creştea din zi în zi, iar eu, de obicei vioi, ba chiar întotdeauna greu de astâmpărat, deveneam din ce în ce mai liniştit şi tot mai liniştit.

Cu puţin înaintea Crăciunului, pe când stăteam într-o după-masă lângă soba de teracotă confortabil de caldă şi priveam pe geamul cu flori de gheaţă la lumea învolburată a fulgilor jucăuşi, mama păşi în odaie şi-mi destăinui că are de discutat cu mine ceva serios.

Nu-mi dădeam seama să mă fi comportat de data aceasta ştrengăreşte, zău că n-aveam de ce să-mi fie teamă şi mă miram ce putea fi de o importanţă aşa de mare, încât mama să se prefacă prea de tot solemnă...

Şi nici nu presimţeam nimic atunci când ea începu că acum sunt destul de mare şi oarecum de înţelegător, că treaba cu copilul Isus, care aduce pomul de Crăciun şi darurile, stă cu totul altfel decât sunt dispuşi mereu s-o creadă copiii mici.

Şi am fost lămurit în acest sens. Dar, cu fiecare propoziţie cu care mama se furişa apropiindu-se de adevăr, cădea fărâmiţată câte-o piatră din zidăria lumii copilăriei mele, mă întristam, iar dezamăgirea marca destul de limpede trăsăturile chipului meu.

Pentru mine se prăbuşea o lume: toate visele şi speranţele mele erau spulberate; stăteam drept, parcă despuiat, şi abia de-mi puteam stăpâni lacrimile grele: a fost sfârşitul copilăriei mele, căci a trebuit să aflu pentru prima dată cât de crudă şi de aspră putea să fie viaţa şi cât de ieftin putea fi dat un vis de copil pe această realitate.

 

Ce-i drept, pomul împodobit s-a înălţat şi-n seara aceea de Ajun, dar mândru în nici un caz nu-mi părea, căci era un pom de Crăciun alibi, iar Crăciunul acesta a fost pentru mine poarta de intrare în exilul interior...

 

Traducere: Simion Dănilă

 

brad