Joom!Fish config error: Default language is inactive!
 
Please check configuration, try to use first active language

Articole

 

 

  
  
  

 ASCULTă ce-ți FACE PLĂCERE

 
RTVU - Original - Live

 

 

hunedoara1

 

 

 

 
 
 
Google+

Horoscop zilnic

RizVN Login

Dacă ești autor, jurnalist sau
doar pasionat de muzică, fă-ți
un cont și te ajutăm să-ți
publici articolele, piesele
preferate sau poeziile pe site!
Te-am convins? Înregistreză-
te, durează doar câteva clipe!



,,Experimentul Robinson Crusoe” de la Teatrul ,,Elvira Godeanu” Târgu-Jiu

La Festivalul Internaţional de Teatru din Turda

  • interviu cu actorul Marian Negrescu –

 

 

Redactor Cristina Oprea

 

La Festivalul Internaţional de Teatru de la Turda a fost prezent şi Teatrul ,,Elvira Godeanu” de la Târgu-Jiu, cu un spectacol extrem de intersant, o viziune nouă asupra unui subiect cunoscut de noi din lecturile avute, Robinson Crusoe. Acesta a fost regizat de către un actor turdean foarte apreciat şi iubit, plin de forţă şi cu mare dăruire - Radu Botar.

Imediat după terminarea spectacolului am dorit să stau de vorbă cu actorul Marian Negrescu, un actor cunoscut în ţară, cu o mare forţă de expresivitate, cu trăiri puternice, pentru care, după cum mărturisea ,,libertatea este teatru.” Redau acest dialog pentru toţi cei care iubesc actorii şi apreciază munca lor. Oameni frumoşi care ştiu să dăruiască publicului şi să se dăruiască scenei.

Cristina Oprea: Ce caută actorii gorjeni la Turda?

Marian Negrescu: Am venit pentru proiectul acesta al acestui festival aici la Turda pe care domnul director Cătălin Grigoraş l-a făcut şi l-a făcut atât de bine încât, una peste alta, a adunat în opt zile de festival, zeci de manifestări teatrale. Asta înseamnă un lucru cert pentru mine că aşa cum am procedat şi la Târgu-Jiu unde acolo douăzeci şi patru de ani nu era un teatru, nu exista, acum există. Cătălin Grigoraş vrea să facă acelaşi lucru aici la Turda. Teatru, acest nume uriaş Aureliu Manea, trebuie scos la lumină, trebuie scos în lume şi eu cred că domnul director este pe drumul acesta bun. Din punctual acesta de vedere am ales să venim, să onorăm invitaţia, o facem cu mare drag. Spectacolul acesta cu Robinson este în regia unui turdean, Radu Botar şi bucuria deci e dublă pentru noi. Am venit să susţinem proiectele de la Turda. Este foarte posibil ca in curând chiar, în funcţie de timpul meu liber şi de o posibilă invitaţie care va veni de aici, să vin să fac şi o altă colaborare cu Teatrul Aureliu Manea din Turda.

C.O.: Pe domnul Radu Botar îl cunosc, l-am avut invitat în emisiune, am făcut interviuri cu domnia sa . Cum e ca regizor? Ca actor l-am văzut.

M.N.: Vedeţi, eu sunt un om privilegiat. Am jucat împreună cu Radu foarte mult, ca actori, mai ales spectacolul ,,Emigranţii” care a avut o carieră, a fost jucat de aproape o sută de ori, spectacole şi în străinătate. Radu este un şlefuitor. Chiar glumeam cu el şi i-am zis o dată la repetiţii, cu apa curgând pe noi, după cum vedeţi, că şi acum curge, i-am zis ,,auzi eu vreau să joc mai repede cu tine pe scenă, decât tu acolo în sală, că uite ce ne faci. Adevărul este că este extreme, extreme de intransigent, dar asta nu face nimic altceva decât să aducă spectacolul în acea zonă de adevăr, jucat şi atât de aproape de public, unde nu poţi să minţi, adică prin toţi porii trebuie să iasă din tine, bucăţica de adevăr şi asta a făcut Radu. Un fin, un fin observator al acestei poveşti. Oricum mai avem nişte proiecte împreună, o parte chiar aici la Turda şi sper să facem ca lucrurile astea să se întâmple. Pentru spectator, că pînă la urmă despre ei vorbim, nu despre noi.

C.O. Cum v-a marcat personajul?

M.N.: Un pic complicat pentru că era posibil ca acest personaj, pe această temă, să devină oarecum uşor necomunicativ pentru public sau poate neinteresant şi atunci a trebuit să muncim de două ori în a descoperi personajul pentru ca să scoatem din lăuntrul lui exact ceea ce v-am spus adineaori, bucăţica de adevăr. Ştiţi şi Richard al III-lea, el este un criminal dar are adevărul lui şi atunci în această zonă, fiecare actor trebuie să îşi apere personajul şi atunci am mers pe această zonă de descoperire, cu minuţie, a adevărului acestui personaj Robinson Crusoe. Sigur aici nu este vorba doar de libertate aşa înţeleasă pur şi simplu. E vorba de un principiu, e vorba de o filosofie, la mijloc, e vorba de a pune oglinda oamenilor în faţă şi de ai îndemna să se gândească ce înseamnă cu adevărat să fie liberi şi atunci să trăiască în spiritual acelei libertăţi, din aia adevărată.

C.O.: Pentru dumneavoastră personal ce este libertatea?

M.N.: Libertatea este teatrul, pentru mine, pentru că am trăit, am o oarecare vârstă, am o carieră care se întinde pe treizeci şi ceva de ani, patru ani de Teatru Naţional la Bucureşti, treisprezece ani Teatrul Naţional Craiova. Am construit un teatru la Târgu-Jiu de la zero. Faptul că am putut să fac un teatru, că după treizeci şi patru de ani în România s-a mai construit un teatru de stat, înseamnă că am avut această libertate, libertatea de a crea. Asta înseamnă libertatea, atâta vreme, o să rămân în ţara asta până la sfârşit, atâta vreme cât libertatea de expresie a mea, ca artist nu este într-un fel sau altul încălcată.

C.O.: Aţi construit un teatru. Teatrul pentru dumneavoastră este o familie. Deci Târgu-Jiu a câştigat prin construcţiile pe care le-aţi făcut. Dar personal pentru dumneavoastră ce aţi construit?

M.N.: Aş spune ce am pierdut, dacă vreţi, chiar adevărul nemijlocit.Faptul că am construit de la zero, de la nimic, de la o hârtie, un teatru, cu sediu, care acum are şase spectacole pe săptămână şi peste două mii cincisute de abonaţi, cu un festival de şaisprezece ani, cu un festival naţional de teatru care se vinde în trei zile. Toate astea au costat, m-au costat pe mine. Puţin dureros dar ăsta e adevărul, dacă tot suntem acolo. M-a costat familia, sănătatea. Vă spun ceva ce n-aş mai vrea să mai fac, m-a costat umilinţă, foarte multă umilinţă pentru că am zis că orgoliu puteam să îl am. Eram chiar şi pe poziţia de al avea, dar orgoliul sau faptul că poţi construe ceva pentru oameni, între astea două am ales să suport aceste umilinţe. Mărturisesc. Aş lua-o tot timpul de la capăt. Aş mai construi un teatru în România.

C.O.: Deci a meritat?

M.N.: A meritat. Singurul lucru care mă doare este umilinţa la care am fost supus până l-am construit, asta pentru că suntem întro ţară, aşa cum am văzut şi în această seară, uşor imperfect şi fiind uşor imperfect, oamenii care creează ceva, s-a făcut un teatru, asta înseamnă că s-a făcut o construcţie pentru o sută de ani. Plecând de la zero avem treizeci şi trei de mii de spectatori per stagiune într-o sală de două sute de locuri. Toate aceste lucruri înseamnă ceva. Aici s-a dus o parte din viaţa mea, mai exact douzeci şi patru de ani. La finalul acestor douăzeci şi patru de ani, exact acum când vorbim, de vreo trei luni, nu mai sunt directorul Teatrului ,,Elvira Godeanu”, Cosmin Drăguţă este interimar, din exact motivele pe care vi le-am spus. Dar nu asta este problema. Nu este problema în a fi director. Important este să fiu artist. Sigur am să rămân lângă teatrul acela atâta timp cât va trebui. Poate era frumos ca cei douzeci şi cinci de ani care se împlinesc anul viitor, fiind o cifră mai rotundă, să ne găsească pe alte poziţii, dar mă rog, asta contează mai puţin.

C.O.: După atâtea sacrificii, ce mai doriţi să construiţi în următorii douzeci şi cinci de ani?

M.N.: Pe termen scurt mi-am propus să îl ajut pe Cătălin aici la Turda. Foarte serios. M-a întrebat cum este cu sistemul de abonamente care la noi funcţionează, suntem singurul teatru din România, mă alintau colegii din teatru, cu ghilimelele de rigoare, când mă vedeau ziceau ,,uite a venit şi regele abonamentelor”, două mii cinci sute de abonaţi pe toată stagiunea. Deci nu e vorba de un abonament, Deci vă daţi seama. Ori atâta vreme cât reflexul de consum se creează întro societate, într-un spaţiu unde nu a existat un teatru profesionist înainte, aşa spun specialiştii, douăzeci şi cinci, treizeci de ani. Dacă după douzeci şi patru de ani teatrul de la Taârgu-Jiu funcţionează la capacitate maximă, asta înseamnă că lucrurile au mers ok. Ei, această experienţă a mea, vreau să o aduc acum, la rugămintea lui Cătălin Grigoraş şi să încerc să îl ajut pentru că mi se pare un om brav şi îmi doresc să facem şi din Turda să sune, să vibreze la fel ca şi Târgu-Jiu-ul, din punct de vedere al spectatorilor.

C.O.: În afară de al ajuta pe domnul director, veniţi să jucaţi la Turda?

M.N.: Da. Mi s-a propus lucrul acesta şi am acceptat. Depinde acum să vedem care v-a fi piesa.

C.O: Partener de scenă, Radu Botar?

M.N.: Radu Botar sau Cătălin Grigoraş şi ceilalţi colegi de aici de la Turda, bineînţeles. Pentru mine este foarte important, înţelegeţi? Casa mea, viaţa mea, înseamnă bucăţia asta de scenă, acuma că e aici, că e aiuea, contează mai puţin. Important este să poţi bucura oamenii şi dacă poţi să o faci, atunci contează mai puţin unde, Târgu-Jiu, Turda, Paris.

C.O.: V-a ajutat experienţa cu Silviu Purcărete?

M.N.: Absolut! Vă daţi seama să fi aplaudat întro sută de ţări timp de nouă ani de zile, între 1991 şi să joci, am avut, faceţi socoteala, aproximativ, şapte sute de reprezentaţii cu Phedra, Titus Andronicus, Ubu Rex, Lady Machbeth. Am jucat în nişte locuri în care teatrul românesc nu a fost până acum present – Singapore, Japonia, America de Sud, de Nord, Australia. Un spaţiu unde am deschis un uriaş festival al zonei Oceaniei, unde noi am deschis acest festival, care durează aproape o lună jumătate, Festivalul Zonei Oceania, iar primul ministru la recepţia de după, o recepţie dacă se poate numi aşa, de cinci mii de locuri, cinci mii de oameni erau acolo, a zis ,, sunt un consummator de teatru, nu mă pricep, nu sunt un specialist, dar un spectacol de o asemenea încărcătură (vorbea de Titus Andronicus), eu nu am văzut în Australia, în ultimii 50 de ani”. Când ţi se întâmplă lucrul acesta şi când alături de un regizor de talia lui Silviu, cunoşti şi înveţi ce înseamnă, acolo adevărul este dictatură, e de-adevăratelea, nu poţi să intri în scenă, la repetiţii fără bucăţica de adevăr. E o altă lume, a creat o formă de teatru nou, momentul acesta se încadrează în zona Grutovski, se încadrează în zona teatrului sărac, toţi acei mari creatori care au lansat forme noi de teatru. Silviu Purcărete este un creator care a lansat o formă nouă de teatru, ori asta la nivel mondial înseamnă foarte mult. A şi montat peste tot, la ora asta este cotat printer primii trei regizori din lume, deci experienţa cu el a fost o viaţă de-adevăratelea, am reînvăţat, am mai făcut şcoala o dată dacă vreţi.

C.O.: Credeţi că ar veni vreodată să pună în scenă la Turda?

M.N.: Să ştiţi că lumea poate nu ştie, dar spre exemplu când eram cu spectacolele de la Teatrul Naţional, el s-a dus la Râmnicu-Vâlcea, la Teatrul ,,Anton Pann” şi a montat acolo un spectacol, în timp ce era, deci făcuse la noi Ubu Rex cu scene din Machbeth şi Titus Andronicus şi a montat acolo un spectacol, cu care Teatrul ,,Anton Pann” a făcut o parte din traseele pe care le făcuse Teatrul Naţional din Craiova. Deci s-a dus la Vâlcea nu pe banii care i-a luat ulterior la Craiova şi ulterior în lume, s-a du spur şi simplu de drag. Depinde de proiectul care i se propune. Dar cred că numele lui Aureliu Manea poate să însemne ceva. Pentru că el, Aureliu Manea este la nivel istoric, un colos, un colos într-adevăr.

C.O.: Vă doresc succes. O ultimă întrebare. Dacă ar fi să o luaţi de la capăt aţi mai face teatru? Aţi mai face sacrificiile acelea?

M.N.: Da toate, cum am mai spus, le-aş face de a început. Singurul lucru cu care nu aş vrea să mă mai întâlnesc, v-am spus, este umilinţa la care sunt supuşi artiştii români de către autorităţi. Vor trebui să treacă ani de zile pentru ca să înţeleagă că aceşti artişti, care suntem în acest moment în Româniaăştia puţini, suntem zece mii în total, profesionişti în teatrele de stat şi câteva teatre particulare, aceşti zece mii de oameni fac ceea ce înseamnă imagine teatrală la nivelul României. Dacă nu vor avea grijă ca lucurile astea să se întâmple în continuare, dându-le, redându-le artiştilor măcar minimul de demnitate, lucrurile nu sunt în regulă. Artiştii nu sunt veleitari. Noi nu am făcut greve.

C.O.: Vă muţumesc.

 

Experimentul Robinson

Muzeul Municipiului București vă invită la evenimentul de lansare a volumului „Timpul orașului București”, autor Adrian Majuru, desfășurat la Palatul Suțu în ziua de vineri, 22 septembrie 2017, ora 18.00.

Volumul vine în completarea expunerii permanente de la Palatul Suțu, intitulată „Timpul Orașului”, inaugurată în luna mai a anului 2015. Colecția de publicații asociate acestei expoziții a fost deschisă de albumul „Anii '80 – albumul generației mele în Bucureștiul anilor '80”, de Andrei Bîrsan (foto) și Adrian Majuru, apărută la Editura Muzeului Municipiului Bucureşti 2016.

„Această carte se dorește un șantier deschis.
Este o poveste a Bucureștilor de la o mahala la alta, de la un secol la altul, cu treceri prin peisaje umane diferite. Este o carte de istorie deoarece instrumentele de lucru sunt ale unui studiu istoric: documentare, argumentare, prezentare sintetică a fenomenelor. Este în același timp și o carte de geografie pentru că informația istorică este plasată geografic iar cu ajutorul analizei comparative s-a încercat și o localizare a vechilor mahalale în orașul modern al secolului XX.
Apoi au fost cartografiate și alte planuri istorice din zona mentalităților, care țin de uman precum alimentația, comportamentul, intimitatea, echilibrul dintre viața de acasă și spațiul public etc.”

Eveniment organizat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Municipiului București.

User Rating: / 1
PoorBest 

Spectacolul ,,Nu-nţeleg ce se întâmplă” participant la FIT

jucat la Cafeneaua Culturală ,,La Papion” din Turda

 

redactor Cristina Oprea

 

La Cafeneaua Culturală ,,La Papion” din Turda se desfăşoară proiecte culturale interesante pe întreaga perioadă a anului. Sâmbătă pe data de 16 septembrie 2017 aici s-a jucat spectacolul de teatru ,,Nu-nţeleg ce se-ntâmplă” în regia Danielei Ionescu de la Compania de Teatru ,,Terraveda”din Craiova, participant la Festivalul Internaţional de Teatru Turda. În faţa unui public tânăr cele două actriţe – Ioana Stama şi Daniela Ionescu – au adus în prim-plan o fărâmă de realitate, un dialog între două femei de vârste diferite, cu roluri diferite în viaţa aceluiaşi bărbat.

După spectacolul bine primit, ce a adus numeroase aplauze şi felicitări celor două actriţe, am purtat un scurt dialog cu actriţa Daniela Ionescu.

 

Cristina Oprea: Bine aţi venit la Turda! De ce aţi ales să păşiţi în spaţiul familiei Raţiu, spaţiul dedicat culturii – Cafeneaua Culturală ,,La Papion”?

Daniela Ionescu: Mulţumim pentru primire. Să fiu foarte sinceră, nu am ales eu, noi, pentru că din păcate nu ştiam că există un asemenea spaţiu, a fost alegerea organizatorilor însă m-a bucurat foarte mult acest lucru. Am venit ieri să vedem spaţiul şi am simţit nişte energii foarte bune. Astăzi am apucat să văd şi casa memorială şi a fost extraordinar. Pentru generaţia mea şi pentru generaţiile mai mari decât mine, nu ştiu dacă pentru tineri, dar am observat că nu prea, Ioan Raţiu a însemnat un lucru foarte bun.

C.O.: Pentru Turda Ioan Raţiu şi familia Raţiu înseamnă foarte mult.

D.I.: Pentru România ar trebui să însemne foarte mult. Am spus pentru mine pentru că, din păcate, nu ştiam de acest loc. Pănă la urmă, lucrurile bune se află mai greu.

C.O.: Veţi mai reveni aici dacă primiţi invitaţie?

D.I.: Evident.

C.O.: Spuneţi-mi de Compania de teatru Terraveda la care sunteţi membră, despre dumneavoastră şi despre alegerea de a veni cu acest spectacol la Festivalul Internaţional de Teatru din Turda.

D.I.: Nu numai că am ales, am trimis înregistrarea spectacolului, atunci când s-a făcut selecţie. Ne-a bucurat foarte mult să fim selecţionate cu acest spectacol. Compania de teatru Terraveda Craiova nu este foarte mare, e cumva la început de drum. Avem această colaborare, am început cu acest spectacol, mai avem proiecte. În principal Asociaţia Terraveda Craiova se ocupă de educaţia tinerilor, copiilor şi pentru că s-au întâmplat lucruri frumoase acolo, am decis să facem şi un teatru şi pentru că avem foarte multe lucruri de spus. E adevărat că nu este foarte uşor, mediul acesta independent, să zicem la modul că, nu suntem o instituţie mare, nu avem buget, dar în momentul în care există pasiune cred că acesta este motorul şi avem sprijinul unor oameni deosebiţi, pentru că altfel nu se pot face lucruri, dacă nu se întâlnesc şi nişte oameni care îşi doresc să facă mai mult decât se face. Despre mine ce să vă spun? Sunt actriţă, am terminat Facultatea de Teatru de la Craiova, însă am un master în Interpretarea caracterelor dramatice în teatru la Sibiu. Mie îmi place, mi-a plăcut să mă perfecţionez tot timpul, am mers la numeroase workshop-uri, am colaborări, am colaborat şi cu Teatrul Naţional din Craiova. Am fost o perioadă angajată la Teatrul Anton Pann din Râmnicu-Vâlcea, după care am ales mai mult sau mai puţin forţată, să intru în acest mediu independent. Nu pot să spun regizori cu nume mari din România pentru că nu s-a întâmplat să lucrez cu ei, mi-aş fi dorit, însă am mers la workshop-uri şi internaţionale şi măcar asta a fost o bucurie. Eu am o experienţă, am numeroase performence-uri, am ales partea aceasta de performance poetry, de recitaluri de poezie, one woman show şi acum, după ceva timp, acest spectacol, în două personaje în regia mea. E un pic pretenţios spus regie, este mai mult o coordonare, pentru că Ioana, colega mea este extrem de tânără, aşa cum cere personajul, ea este acum în anul I la Facultatea de Teatru din Craiova, însă are o experienţă, la modul că, a lucrat mult cu oameni din teatru şi s-a format. Adică nu este o începătoare, are ceva cunoştiinţe în domeniul acesta.

C.O.: Cine sunt colegi de la Terraveda?

D.I.: Sunt două doamne inimoase care în principal se ocupă de şcoală gimnazială. Sunt cadre didactice cu pasiune în teatru. Eu lucrez de şase ani cu copiii de la vârsta de cinci ani, deci clasa pregătitoare până în clasa a şasea. Aşa ne-a venit ideea să formăm un teatru, Teatrul Terraveda, după numele şcolii gimnaziale.

C.O.: Care este unde?

D.I.: Este în Craiova.

C.O.: Sunteţi deosebită prin ceea ce faceţi şi prin ceea ce transmiteţi. Am fost foarte atentă şi m-aţi impresionat până la lacrimi, dar şi starea dumneavoastră este aceeaşi. Dacă aţi face film cu siguranţă treceţi ,,dincolo de sticlă”, spargeţi bariere şi treceţi în sufletele noastre, ale spectatorilor. Ce spectacol one woman show aveţi?

D.I.: Vă mulţumesc frumos. Mă bucur dacă am reuşit să fac acest lucru. Pentru actori este foarte important asta şi ceea ce mi-aţi spus nu poate decât să mă copleşească. Este un spectacol, aşa cum îl numeşte autorul Vlad Zografi, un spectacol ,,de una singură”, mie îmi place mai mult sintagma aceasta decât cea de one woman show, aşa este uzitată şi atunci îl folosesc pe acesta şi se numeşte ,,America şi acustica”. Şi cum eu sunt înclinată spre partea aceasta de a descoperi şi arăta sufletul omului, cu frământări şi cu trăiri şi cu tot ce înseamnă un om. E adevărat viaţa este cu zâmbete, cu lacrimi şi spectacolul acela tot aşa e, cu zâmbete şi cu lacrimi.

C.O.: Cât durează?

D.I.: Tot 50 de minute.

C.O.: Unde l-aţi mai prezentat?

D.I.: ,,America şi acustica” are ca spectacol vreo cinci ani, premiera fiind în 2012. Din fericire am fost prin ţară cu el, evident în Craiova am câteva reprezentaţii, apoi l-am jucat la Sibiu, la Cluj, în Festivalul Internaţional de la Oradea, în Festivalul Fringe de la Sibiu, am cumva o tradiţie să îi zic aşa, am fost prezentă la patru din ediţiile lor, anul acesta am fost cu ,,Nu-nţeleg ce se-ntâmplă”. Şi în Bucureşti am jucat ,,America şi acustica”. Acum am intrat într-o perioadă latentă zic eu pentru că îl voi relua, e un spectacol drag sufletului meu şi cred că, dacă nu este o comedie, chiar dacă este mai puţin de digerat, asta din ce-mi spun spectatorii, nu pentru că eu aş crede aşa, pune întrebări. Şi cred că asta trebuie să facă un spectacol să pună întrebări, nu să ofere răspunsuri.

C.O.: Ce vă doriţi pentru dumneavoastră ca femeie?

D.I.: Ca femeie vreau să spun că eu sunt împlinită. Adică am bucuria, fericirea să spun acest lucru pentru că am doi băieţi extraordinari, ei sunt mari deja şi chiar mă bucură cu ceea ce fac, am un soţ nemaipomenit. O viaţă frumoasă, fericită în familie. Dacă mă întrebaţi ca şi artist vreau multe lucruri, multe spectacole. Acum sunt în căutare de altceva, ca spectacol. Nu fac lucruri foarte facile. Îi respect pe colegii mei care fac spre exemplu stand-up comedy, eu nu pot să fac acest lucru, adică cred că fiecare îşi are partea lui şi că există loc pentru toţi. Îmi doresc poate şi o comedie, deşi în spectacolele mele există şi momente de comedie. Soţul meu îmi spune tot timpul ,,tu ar trebui să faci mai multă comedie”.

C.O.: Şi soţul...ce profesie are?

D.I.: Soţul meu e profesor chinolog, adică se ocupă cu animalele. Face lucruri extraordinare pot să spun că este un pionier în ţară, la modul că, a adus mişcarea de căutare – salvare în chinologie în România şi cu, competiţii la nivel mondial.

C.O.: Foarte interesant cuplul dumneavoastră. Soţul înclinat către sufletele animalelor şi dumneavoastră dezvoltaţi frumosul în sufletele oamenilor. Ce spun copiii?

D.I.: Da, copiii....băiatul meu cel mare este masterand în psihologie, iar cel mic, în principal este baschebalist profesionist şi evident că face şi o facultate, e la relaţii internaţionale. Ce spun? Se mândresc cu noi şi de când au mai crescut, chiar declară asta ceea ce este un lucru extraordinar. Să îţi spună copilul tău ,,sunt mândru de tine” este o mare fericire.

C.O.: Ce vă doriţi pentru teatrul Terraveda?

D.I.: Să reuşim să facem spectacole de calitate pentru că noi, cei implicaţi în acest proiect, credem că este important să duci lucruri de calitate, cu atât mai mult cu cât lucrăm şi cu copiii şi atunci ei trebuie să aibă modele. Ne gândim tot timpul cum să facem ca să îi implicăm în spectacole, acesta este lucrul care urmează să îl facem, să implicăm şi copiii. Până la urmă eu cred că fiecare, este important, să îşi urmeze visul, să fie fericit în ceea ce face şi să poată face ceea ce îl face fericit.

C.O.: Vă multumesc.

D.I.: Cu mult drag. Şi eu mulţumesc organizatorilor acestui Festival Internaţional de Teatru de a Turda.

 

20170916 171706

 

20170916 171713

 

Tenorul Alin Stoica

cel care a obţinut Premiul Special ,,Luciano Pavarotti” Verona 2017 la

Festivalul Internaţional de Teatru Turda

  • interviu -

Redactor Cristina OPREA

 

Pentru că la Festivalul Internaţional de Teatru de la Turda fiecare seară a fost specială şi în faţa publicului au evoluat actori de excepţie din teatrele româneşti dar şi străine, nu se puteau dezice organizatorii, ca la spectacolul de operă, oferit duminică 10 septembrie 2017 să nu fie invitat, o voce extraordinară. Supriza a fost când pe scenă a urcat unul dintre cei mai apreciaţi tenori, din tânăra generaţie, Alin Stoica. Alături de domnia sa a fost soprana Diana Gheorghe.

După concertul deosebit am îndrăznit să îi cer un scurt interviu acestui tânăr talentat, o voce deosebită şi o prezenţă scenică minunată.

Cristina Oprea:Bucureşti, Turda, Cluj. O legătură interesantă peste munţi. Bine aţi venit la Turda! Cum vă simţiţi?

Alin Stoica: Bine v-am găsit! Mă simt excelent. Aici în Turda există un potenţial imens pentru astfel de evenimente culturale. Vă mulţumesc din suflet pentru invitaţie.

Cristina Oprea: De ce aţi ales să participaţi la primul Festival Internaţional de Teatru? Ce va atras? Ideea unui prim festival de acest gen sau doriţi să faceţi un periplu concertistic prin întreaga ţară?

Alin Stoica: Eu sunt un om care susţin foarte mult festivalurile la început şi proiectele interesante. Mereu am susţinut şi voi susţine şi mă implic întotdeauna pentru că îmi place foarte mult şi vreau să promovez cultura în această ţară.

Cristina Oprea: Studii la Bucureşti?

Alin Stoica: Da, am studiat la Bucureşti Conservatorul, patru ani de zile, la maestrul Ionel Voineag, la care am continuat şi studiile de master. Apoi am studiat în străinătate destul de mult, am lucrat cu coacher-ul Annei Netrebko, cu coacher-ul personal chiar şi al lui Jonas Kaufmann, cu mulţi profesori foarte buni, de la Munchen Adrian Băianu, un român care este stabilit de mulţi ani acolo şi predă extraordinar, un pianist desăvârşit şi un bun, bun cunoscător de voci. De asemenea am studiat şi acum studiez cu tenorul Marius Butoiu care este un tenor internaţional şi de mare importanţă, tenor important al nostru, al României şi un profesor excelent. Şi îi mulţumesc pe acestă cale. Este din Cluj.

Cristina Oprea: Ce proiecte aveţi în afara ţării?

Alin Stoica: Tocmai m-am întors de la Verona unde, miercuri, am fost invitat de soţia tenorului Luciano Pavarotti, Nicoleta Mantovani, am fost invitat să cânt la Arena di Verona, întrun concert omagial la 10 ani de la dispariţia marelui tenor. Această invitaţie a venit în urma câştigării Premiului ,,Luciano Pavarotti” la un concurs important din Italia.

Cristina Oprea: Cum vă simţiţi pe scenă? Am observat că vă detaşaţi de tot şi de toate.

Alin Stoica: Mă simt extraordinar pe scenă.Pot să zic (câteodată), pe scenă mă simt mai liber decât în viaţa de zi cu zi, deoarece, noi artiştii, nu ne permitem să fim noi, trebuie să purtăm câteodată măşti. Şi ăsta e un adevăr. Cine spune că nu e aşa, cred că minte. Pe scenă putem să fim cu adevărat personajul, să intrăm în personaj, să trăim cu adevărat muzica.

Cristina Oprea: Între teatru şi operă, ce primează?

Alin Stoica: Nu cred că se poate să primeze, eu am spus că sunt înrudite, merg mână în mână şi în continuare voi crede acest lucru.

Cristina Oprea: Când a fost amintită participarea dumneavoastră la Verona, mi-am reamintit de acea întâlnire între cei trei tenori Carreras, Pavarotti, Domingo. Dacă ar fi să alegeţi dintre colegii dumneavoastră, să faceţi un trio muzical – trei tenori pentru România – pe cine aţi alege?

Alin Stoica: Vai, îmi puneţi o întrebare foarte grea şi risc, dacă aleg pe cineva, să îi supăr pe ceilalţi colegi. Nu pot eu să fiu cel care alege. Aştept să aleagă cineva şi să vină cineva cu ideea şi cu organizarea. Iar eu voi răspunde afirmativ dacă voi fi invitat. Dar nu pot să aleg eu aşa ceva. Ştiu doar că am fost la Verona şi i-am cunoscut pe Placido Domingo, pe Jose Carreras şi pe Andreea Bocelli, care sunt oameni normali, cu suflet mare.

Cristina Oprea: Cum v-aţi simţit?

Alin Stoica: M-am simţit extraordinar. Le-am cântat, am cântat împreună, au fost minunaţi. Jose Carreras m-a îmbrăţişat şi mi-a zis ,,Bravo tinere! În sfârşit o voce ca în trecut. O voce mare.” Şi m-am simţit foarte mândru. Am cântat chiar şi ,,Zarzuela” pe care am interpretat-o şi în această seară şi Placido Domingo mă dirija şi îmi cânta orchestra şi spunea ,,aici nu, aici în do”. Da. Foarte frumos. Îmi pare rău că nu a filmat nimeni acele momente minunate să le am ca amintire, dar le voi purta în suflet mereu.

Cristina Oprea: Sunt convinsă că acestea sunt sădite pentru totdeauna în sufletul dumneavoastră.

Alin Stoica: Bineînţeles.

Cristina Oprea: Ce părere aveţi de colega dumneavoastră Diana Gheorghe, partenera din această seară?

Alin Stoica: Partenera mea din această seară este o soprană minunată, la început de drum şi de carieră. Îi urez succes şi sunt sigur că va ajunge pe cele mai mari scene ale lumii pentru că este o fată foarte talentată şi foarte frumoasă şi are o ambiţie mare şi o dorinţă de studiu şi asta contează foarte mult în ziua de astăzi. De asemenea este şi partenera mea din viaţă.

Cristina Oprea: Am înţeles. Şi o susţineţi din toate punctele de vedere.

Alin Stoica: Absolut. Cu tot sufletul.

Cristina Oprea: Sunteţi mândru de domnia sa. Este şi reciproc?

Alin Stoica: Sunt foarte mândru de ea. Sunt sigur că este şi reciproc. Chiar mi-a trimis un mesaj după concert şi mi-a spus ,,sunt foarte mândră de tine. Bravo, din tot sufletul!”Mereu este alături de mine şi mă sprijină. Şi chiar şi datorită ei sunt unde sunt astăzi.

Cristina Oprea: Ce vă doriţi în viitor?

Alin Stoica: Foarte greu de spus pentru că sunt un om care încerc să nu mă gândesc prea mult nici la trecut, nici la viitor, încerc să îmi trăiesc prezentul. Ca să fiu aici prezent în ceea ce fac. Îmi doresc să fiu în continuare pe scenă, să fiu săntos să pot să îmi păstrez vocea sănătoasă. Să pot cânta în continuare, să o fac la fel de bine, poate chiar mai bine.

Cristina Oprea: Veţi mai reveni la Turda, dacă veţi fi invitat?

Alin Stoica: Cu mare drag voi răspunde afirmativ invitaţiei, dacă îmi va permite şi programul.

Cristina Oprea: Vă doresc succes!

Alin Stoica: Vă mulţumesc.

 

alin stoica