Joom!Fish config error: Default language is inactive!
 
Please check configuration, try to use first active language

Articole

 

 

  
  
  

 ASCULTă ce-ți FACE PLĂCERE

 
RTVU - Original - Live

 

 

 

 

 
 
agerpres
 
Google+

Horoscop zilnic

RizVN Login

Dacă ești autor, jurnalist sau
doar pasionat de muzică, fă-ți
un cont și te ajutăm să-ți
publici articolele, piesele
preferate sau poeziile pe site!
Te-am convins? Înregistreză-
te, durează doar câteva clipe!



 

 

EMINESCU ÎN ANUL CENTENARULUI MARII UNIRI

Col(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI

 

eminescu21

Am pășit cu toții, cu mare emoție, pe Aleea scriitorilor din Alba Iulia și ne-am oprit cu mare plecăciune la statuia marelui Eminescu, pentru a-l comemora în acest an Centenar.

Pentru noi, cei care ne-am adunat aici, nu a fost o simplă privire asupra bustului sau a plăcii pe care este gravat numele și semnătura lui Eminescu. A fost mult mai mult, a fost o intrare pe marele drum spiritual al vieții și operei poetului nepereche al românilor.

Eminescu este mereu în sufletul nostru, este un ghid în viața noastră, în demersurile pe care le facem pentru a găsi răspuns la multiplele frământări zilnice despre starea națiunii române.

Cu ce cuvinte alese și cu câtă măiestrie poetul Ion Mărgineanu ne-a introdus în lumea operei lui Eminescu!

Am încercat să ne apropiem de marea operă a poetului național Eminescu, dar aceasta este vastă și complexă, cât un univers.

Ne-am aflat aici în ziua comemorării dureroasei zile în care, în urmă cu 129 de ani, îşi începea drumul în eternitate cel mai mare dintre români, adevărat  spirit tutelar al neamului nostru, sinteză supremă, irepetabilă,  a geniului acestui popor.

A luat apoi cuvântul col(r) dr.ing. Constantin Avădanei, președintele Grupului de Inițiativă „Centenar-Marea Unire-Alba Iulia-2018”, care a prezentat aspecte din viața și opera poetului, în contextul în care românii sărbătoresc în acest an Centenarul Marii Uniri de la Alba Iulia.

Vorbitorul a scos în evidență aspecte din viaţa reală a marelui poet, gazetar, om politic, ideolog, adevăratul iniţiator al doctrinei naţionale, aşezată trainic pe temelia conştiinţei unităţii de neam şi limbă a trăitorilor în vatra largă a vechii Dacii,  pe care a afirmat-o strălucit nu numai în adevăratele jocuri de artificii, sau erupţii vulcanice, cu luciri neuitate de flăcări, de fulgere, ale articolelor sale, dar şi în nestematele şlefuite ca de nimeni altul aşezate în strofe ale marilor, nemuritoarelor lui poezii, care au clădit şi călit, de peste un secol şi jumătate, caracterele pruncilor neamului, ce au deschis ochii şi au crescut  cu nepreţuitul lor elixir, sorbit din gura părinţilor şi a multor generaţii de dascăli dăruiţi cu harul slujirii culturii şi istoriei române, sau din pagina tipărită a zecilor de ediţii care au umplut,de-a lungul vremii, cu milioanele lor de exemplare, rafturile bibliotecilor din toate colţurile de lume în care vieţuieşte un român.

Petre Țuțea, cu sclipitorul spirit care îl caracteriza, afirma că Mihai Eminescu a fost nu numai adevăratul întemeietor al Doctrinei Naţionale, dar a fost şi protocronistul român  al geopoliticii, pe care a desenat-o, cu o claritate de cristal, cu argumentele istoriei noastre milenare şi i-a întrevăzut acţiunea cu zeci de ani înainte ca geopolitica să intre oficial, evident cu altă paternitate, în istoria oficială a ştiinţelor şi disciplinelor lumii.

Vizionarul EMINESCU, unicul care a avut capacitatea care nu are cum să nu te uimească până la a-ţi tăia respiraţia, de a vedea, peste timp, magnifica izbândă românească dobândită de-a lungul unui an  cu adevărat magic şi încununată în acea zi cu adevărat solară a Neamului Românesc, de 1 Decembrie 1918.

Prin articolele sale memorabile care, îşi păstrează valabilitatea şi la aproape 140 de ani de la data la care au fost scrise, Mihai Eminescu încerca să le arate contemporanilor că patria şi istoria ei, aşa cum ni le-au lăsat strămoşii nu pot fi un dat veşnic, că, de vrem să le păstrăm şi, de ce nu, să le mărim strălucirea, trebuie apărate. Trebuie luptat pentru ele.

În primul rând (în cazul oamenilor obişnuiţi), cu cugetul care nu are dreptul să uite trecutul, cu momentele lui de glorie care trebuie cultivate şi transmise cu dragoste şi evlavie generaţiilor următoare, cu eşecurile şi înfrângerile din care trebuie să învăţăm, pentru a nu le mai repeta şi retrăi în viitor.

În al doilea rând, elitele intelectuale adevărate au datoria să lupte pentru ele cu cuvântul rostit şi scris, singurele care asigură continuitatea trainică de conştiinţă naţională

Şi pentru ca acest popor să nu dispară, trebuie să se trezească şi să înţeleagă, inclusiv din şi prin reîntoarcerea la Eminescu şi la creaţia lui, că nu umilinţa şi sărăcia sunt moştenirea pe care ne-au lăsat-o străbunii.

De ce să nu ne reamintim (inclusiv recitind pagini din istoria noastră) că, dacă ne păstrăm conştiinţa unităţii de neam, de limbă, cultură şi teritoriu, nicio forţă străină nu ne va putea abate, cum ziceam, de la drumul cel drept croit de stramoşi şi pe care Eminescu ni l-a reamintit de atătea ori în poezia şi publicistica lui?

Şi de ce să nu-i urmăm exemplul, fiind gata, aşa cum a fost el, să ne jertim chiar viaţa pentru a transmite urmaşilor o Românie mare, liberă, demnă şi prosperă!

Poate că azi, într-un moment fast, aniversar dar care este totodată, un nou moment de răscruce pentru această ţară, Eminescu este mai actual şi mai necesar chiar decat era la vremea lui.

Bine ar fi ca adevărata elită românască să fie capabilă în acest moment al istoriei să dea naştere unei clase politice cu adevărat naţională, care să facă posibilă renaşterea României, o renaştere firească şi atât de necesară.

Şi să deie bunul Dumnezeu ca aceasta să se poată face cu înţelepciune şi în bună înţelegere.

În încheierea intervenției președintele Grupului de Inițiativă a venit și cu o mare surpriză, a înmânat fiecărui participant la festivitate câte o diplomă comemorativă „Eminescu în Anul Centenarului Marii Uniri”.

Au luat apoi cuvântul: doamna prof. Maria Cioica, președinta Despărțământului Astra „Eugen Hulea”-Alba, poetul și scriitorul Victor Făt , doamna prof. Georgeta Ciobotă, domnul Străjan Ioan, directorul revistei „Dacoromânia”.

S-a cântat pe versurile marelui poet și s-au recitat versuri memorabile din poeziile acestuia.

Coloana sonoră la acest eveniment a fost asigurată de col(r)Constantin Avădanei.

 

 

A consemnat,

 

Col(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI

Președintele Grupului de Inițiativă „Centenar-Marea Unire-Alba Iulia-2018”

 

 

 

S-A STINS LUMINA LUMII. 129 DE ANI DE LA MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU

 

eminescu20

Cu 129 de ani în urmă , pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, s-a stins o lumină a lumii literare, Luceafărul culturii româneşti, genialul nostru poet Mihai Eminescu, una dintre marile valori ale culturii europene. Acesta se stingea în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în "celula" sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a muri, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: "sunt năruit". S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.

Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel.

Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminescologilor, unii dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7 ani de viaţă. Poeziile găsite în carneţel, au fost scrise spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. De altfel, în versuri se ghiceşte sentimentul morţii apropiate. Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista "Fântâna Blanduziei"."Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc", prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889. În acest număr era publicată poezia "Stelele-n cer", titlul fiind adăugat de redactor după primul vers:

 

Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.

După un semn

Clătind catargele

Tremură largile

Vase de lemn;

Nişte cetăţi

Veghind întinsele

Si necuprinsele Singurătăţi.

Orice noroc

Şi-întinde-aripile

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Până ce mor,

Pleacă-te îngere

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

Nu e păcat?

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

 

Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halat. A fost publicată pentru prima dată în anul 1890 de D.G. Morţun în ediţia sa cu poeziile lui Eminescu.

Despre moartea lui Eminescu s-a scris foarte mult şi au apărut diverse variante- cea a intoxicării cu mercur,a nebuniei din cauza sifilisului, a omorârii lui de către un bolnav psihic. Fiind un jurnalist virulent împotriva clasei politice, dar şi împotriva afacerilor de corupţie care ieşeau la iveală, Mihai Eminescu era un intransigent incomod şi trebuia înlăturat , dar nu putea dispărea brusc. Astfel a apărut ideea internării lui într-un spital de boli nervoase

La 28 iunie 1883 Eminescu a fost internat prima dată. In această zi Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară, Tripla Alianţă. In acea zi trebuia să se semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, pe cealaltă. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise. Tratatul, semnat în luna septembrie a anului 1883, a mutat teatrul mişcărilor de protest în Ardeal, domeniu care era deja sub dominaţia Imperiului austro-ungar, şi prin urmare, mai uşor de controlat. În aceste condiţii extrem de delicate s-a produs prima internare a lui Eminescu.

Defăimarea marelui poet naţional începe aici. Este răspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea şi nimeni nu vrea să îşi mai amintească despre jurnalistul politic Eminescu. Prin urmare, se simte necesitatea accentuării laturii creative, romantice şi visătoare a personalităţii acestuia, aşa cum reiese ea din opera sa poetica.
În realitate, încă de la prima internare, protocolul de examinare şi de internare a fost încălcat întru-totul, însă nu cu intenţia de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât şi Veronica Micle au fost ţinuţi departe de Eminescu şi neinformaţi asupra stării acestuia. După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis şi având în vedere că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament şoc pe bază de mercur. Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută încă de pe atunci toxicitatea acestei substanţe, chiar şi în doze foarte mici. Însă pentru tratamentul lui Eminescu, dozele depăşeau cu mult limita permisă. De la prima "îmbolnăvire" până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă şi ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mâna cărora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reuşit să publice un alt articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat. Unul dintre cei mai mari români avea să moara "în cea din urmă mizerie", după cum anunţa sora sa, Harietta.

Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează: "Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destula vigoare. Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea" (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun, care se afla în curte). Şi tot acesta notează după autopsie: "Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale". În ciuda acestei recunoaşteri, mitul fabricat s-a păstrat şi s-a perpetuat. Abia la reanalizarea recentă a autopsiei de către doctoral Vladimir Beliş, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidiu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit desifilis şi nu a avut demenţă paralitică". Creierul său, în greutate de 1490 de grame, "uitat" ulterior la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât aceasta boala consumă materia cerebrală.

În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să îşi noteze în jurnal: "Pe la 6 ore a venit Stemill şi Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în Institutul de alienaţi al d-rului Şutzu, de o embolie". Mihai Eminescu a murit pe 15 iunie 1889, în Casa de sănătate a medicului Alexandru Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti. Oficial, cauza morţii a fost sifilisul, maladie de care poetul ar fi suferit în ultimii săi șase ani de viaţă. În presa vremii au apărut şi speculaţii privind posibila asasinare a poetului, care ar fi murit din cauza unei lovituri la cap.

În ziua în care s-au aniversat 165 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie 2015, o carte semnată de 12 dintre cei mai importanţi specialişti în medicină din România „Maladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” desfiinţează atât mitul sifilisului, cât şi pe cel al crimei. Au luat toate documentele, toată descripţia bolii şi au constatat că un bolnav de sifilis nu trece prin ce a trecut Eminescu şi nu a avut simptomele respective”, spune Eugen Simion, academician. „Diagnosticul de sifilis nu a fost documentat, pe vremea aceea nici nu se putea documenta. Era interpretat pe semnele clinice, pe contactul sexual, pe fenomenele cutanate ce apăreau după contactul sexual la un interval de timp”, adaugă Eduard Apetrei, medic cardiolog. Academicianul Victor Voicu, farmacolog şi toxicolog, spune că în raportul autopsiei poetului nu apar leziunile cerebrale specifice sifilisului. Ceea ce înseamnă că tratamentul cu mercur, folosit la acea vreme, nu avea cum să-i facă bine. Experţii reuniţi de Academia Română spun că poetul a avut o ateroscleroză precoce şi o personalitate de tip bipolar care, alături de tratamentul greşit şi de propriile vicii, i-au grăbit sfârşitul. Este foarte probabil ca Mihai Eminescu să fi murit în urma unui infarct. El a avut şi o suferinţă cardiovasculară. Era fumător, avea factor de risc major, afirmă prof. univ. dr. Eduard Apetrei. Volumul „Maladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” a fost publicat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, sub îndrumarea academicianului şi criticului literar Eugen Simion.

La nici 39 de ani Mihai Eminescu îşi încheia misiunea lui pe pământ, dar moştenirea lăsată de el a fost una fără egal. Luceafărul poeziei româneşti, s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani, fiind cel de-al treilea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici. Și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească. A fost angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani, la Tribunal și la Primărie și apoi pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu. Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În luna ianuarie a anului 1866, după moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul, elevii au scos o broșură, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apare și poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată de Mihai Eminovici. La 25 februarie/ 9 martie același an, debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan este cel care îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai târziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

A activat în rândul societăților studențești, astfel a ajuns să se împrietenească, la Viena, cu Ioan Slavici. A publicat în „Convorbiri Literare” și a devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a introdus la Junimea. În anii tinereții s-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută tocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu. În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul”. În 1883, scrie și marile lui poeme: „Scrisorile” și „Luceafărul”. În luna iunie a acelui an, surmenat, poetul s-a îmbolnăvit grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii”, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu. După 6 ani , la 15 iunie 1889, marele patriot și poet român a murit. El se implicase activ în lupta jurnalistică pentru recuperarea Basarabiei, în atacarea politicii dualiste şi de deznaţionalizare dusă de austro-ungari împotriva Transilvaniei. Totodată el a fost foarte virulent împotriva evreilor din oraşele moldovene care , considera poetul, puneau în pericol identitatea naţională. Nici clasa politică nu a fost iertată. În momentul în care va ataca Partidul Conservator, Titu Maiorescu şi ai săi au considerat că devenise un pericol şi că trebuia îndepărtat. În plus dezvăluise şi o afacere de mituire a autorităţilor române de către intendentul armatei ruse baronul A.M. Warszawsky, care a oferit mită pentru a obține dreptul de a cumpăra la prețuri mici alimente din România și de a le vinde mai departe armatei țariste, la prețuri mult mai mari. În 1882, Eminescu ia parte la înființarea unei societăți secrete, "Societatea Carpații", care va atrage atenția marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuțiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Urmarea este una inevitabilă. Simțindu-se amenințate de influența pe care Eminescu o avea ca formator de opinie, la comanda Imperiului austro-ungar sunt înserate în cadrul grupului iscoade, pe lângă faptul că jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion care trimitea rapoarte regulate asupra activităților și discuțiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era susținerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul austro-ungar și alipirea lui de țară.

Aceste lucruri se întâmplau în 1882. Brusc, după numai un an, Eminescu avea să înnebunească!  Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menționarea frecventă și în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, cât și faptul că imediat după prima internare forțată, atât Maiorescu, cât și alți apropiați au lipsit din țară timp de o lună jumătate, par să fie tot atâtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziției pe care o ocupa, dar și a influenței pe care o exercită, Eminescu nu putea dispărea dintro-dată. 

După aproape 7 ani de la aceste evenimente marele nostru poet moare şi o dată cu el s-a stins lumina lumii. Moartea în condiţii misterioase avea să clădească o adevărată legendă şi să-i asigure acestuia soclul nemuririi! Nouă ne rămân poeziile lui, unele dintre ele adevărate testamente literare. Iar ultimele versuri păstrate în halatul ponosit în care a fost găsit mort sunt profetice! Viaţa nu este altceva decât o clipă dată care trece mult prea repede şi pe care, de cele mai multe ori, omul o iroseşte:

 

Nu e păcat?

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

Prof. Daniela Cetean

Alba Iulia

 

AUREL VLAICU – Un ICAR pe cerul românesc

 

Cu toate că au trecut peste 100 de ani de la ,,frângerea aripilor” marelui inventator şi aviator Aurel Vlaicu, sunt foarte multe de spus încă, pentru cei de astăzi şi pentru cei ce vor veni.

 

 

aurel1

 

 

 

 

Aurel Vlaicu şi aeroplanul său, VLAICU I

 

Dacă paşii ne poartă pe ,,drumul unui cuceritor: Aurel Vlaicu”, aşa cum spunea şi Octavian Goga, vom afla aspecte foarte interesante despre acest mare inventator.

La 6/19 noiembrie1882 se năştea în satul Binţinţi, Hunedoara primul copil al lui Dumitru Vlaicu şi soţiei sale Ana, fiind botezat cu prenumele Aureliu.

Dumitru Vlaicu a fost fiul lui Luca Vlaicu, originar din Pişchinţi, căsătorindu-se cu Ioana din Binţinţi, având doi copii, Dumitru şi Nicolae.

Dumitru Vlaicu prin căsătoria cu Ana, au avut 9 copii dintre care primul a primit numele de Aureliu (Aurel). Familia a trăit mari tristeţi prin pierderea a 5 copii, din fragedă pruncie.

Familia Vlaicu a devenit una din cele mai respectate din sat datorită hărniciei şi spiritului de jertfă în lupta pentru drepturile românilor şi pentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

 

 

 

aurel2aurel3

 

Ana Vlaicu şi Dumitru Vlaicu

 

Satul Binţinţi a fost atestat pentru prima dată, în documentele medievale, în secolul al XIII-lea, când aparţinea unei familii nobiliare secuieşti.

 

 

 

aurel4

Familia lui Dumitru Vlaicu în faţa casei construită în 1861

 

În evoluţia satului, locuitorii au fost martorii celor mai importante evenimente istorice ale românilor, de aici şi din lume: bătălia de pe Câmpul Pâinii (Şibot), din 1479; răscoala condusă de Horia Cloşca şi Crişan, 1784; revoluţia de la 1848 cu toate atrocităţile ce au urmat, fiind săvârşite de trupele ungureşti, în frunte cu generalul Bem; Primul Război Mondial şi revoluţia ardelenilor din toamna anului 1918.

,,Încă de la o vârstă fragedă, Aurel se deosebea de ceilalţi copii, era mai vioi, mai năstruşnic, uimindu-i pe toţi ai casei cu năzdrăvăniile lui”, nota cel mai important monograf a lui Vlaicu.

Aurel Vlaicu a urmat Şcoala primară în satul natal, sub îndrumarea învăţătorilor Dionisiu Lăncrăjan şi Vasile Basarabă.

 

aurel5

Învăţătorul Ştefan Popescu, soţia sa Maria cu fraţii Vlaicu: Ioan şi Aurel

 

La terminarea şcolii primare, învăţătorul Vasile Basarabă îl sfătuieşte pe Dumitru Vlaicu să-şi dea fiul la şcoli mai înalte.

Acesta, a urmat sfaturile, atât a învăţătorului cât şi a soţiei şi bunicii copilului.

Astfel, în toamna anului 1890, îl vom găsi pe Aurel Vlaicu înscris la Colegiul reformat din Orăştie, unde va urma cursurile timp de şase ani. A avut dificultăţi de adaptare deoarece limba de predare era maghiara.Totuşi progresele de învăţare a limbii maghiare îi aduceau note în catalog din ce în ce mai mari.

L-a avut coleg de liceu şi pe Petru Groza, care relata într-o monografie dedicată lui Aurel Vlaicu, că stătea la gazdă şi făcea faţă cu greu achitării taxelor şcolare. Tot acesta descrie şi momentele de relaxare pe râuleţul Sibişel, când

 

 

Aurel Vlaicu experimenta bărcuţe cu motor CU fir elastic, stârnind admiraţia colegilor. Era pe atunci în clasa a doua la colegiu.

 

aurel6

Aurel Vlaicu elev al Liceului din Orăştie

 

A avut şi neplăceri din cauza invenţiilor sale. Când a adus lumina electrică în dormitorul internatului, procurând un bec şi racordând un fir la reţeua stradală, a fost depistat de profesorul de inspecţie şi purtat pe la organele de poliţie.

Fostul său coleg, preotul Adam Lula, relatează cu mare pasiune viaţa de elev a lui Aurel Vlaicu. La absolvirea clasei a V-a au organizat o excursie la Săcărâmb, la minele de aur, dar a amânat plecarea câteva ore pentru ca să se termine treieratul grâului în gospodăria preotului. Până la terminarea lucrării Aurel Vlaicu experimentează pe soba din bucătărie o mică maşinuţă cu abur care a funcţionat ireproşabil, sub privirile tuturor celor de faţă.

Erau primele străfulgerări ale geniului creator, Aurel Vlaicu.

După absolvirea clasei a VI-a la Colegiul din Orăştie a trecut la Liceul de stat din Sibiu unde şi-a luat şi bacalaureatul. Trecerea la Sibiu, pentru a urma ultimele două clase de liceu s-a datorat opiniei unor profesori maghiari din Orăştie, precum că elevii români erau cam indisciplinaţi, lucru neadevărat.

La Sibiu Aurel Vlaicu continuă să inventeze, stârnind admiraţia şi a profesorilor.

Octavian Goga scria că:,,Vlaicu construise o turbină, de a pus în uimire pe profesorul de fizică şi au lucrat-o la fabrica Riger”.

A absolvit cu brio bacalaureatul la Sibiu, după care s-a înscris la Şcoala Politehnică din Budapesta, urmând cursurile Facultăţii de Mecanică.

În vacanţele din ultimii ani de liceu, Aurel Vlaicu a construit un model de aeroplan, al cărui elice era pusă în mişcare de mai multe fire de cauciuc.

Ajuns la Budapesta, în toamna anului 1901, Vlaicu era convins că ,,problema zborului o rezolvase pe deplin” şi că singura greutate care mai trebuia înlăturată era crearea unui motor corepunzător.

În seara când se desfăşura ceremonialul de prezentare a noilor sosiţi la studii, l-a cunoscut pe Constantin Nedelcu, din comuna bănăţeană Cacova, student la litere şi filozofie. Atunci a aflat de la acesta de Traian Vuia, care se afla la Paris pentru a definitiva construcţia unui aparat de zbor. Aurel Vlaicu i-a spus în şoaptă:,,Şi eu îmi bat capul cu aşa ceva, dar nu vreau să ştie ceilalţi, nu m-ar înţelege şi m-ar lua în derâdere”.

 

 

Prin Constantin Nedelcu, Aurel Vlaicu afla de realizările lui Traian Vuia în domeniul aeronauticii.

Un alt student Negruţ îi aprecia foarte mult investigaţiile lui privid relizarea maşinii de zburat:,,Mi-a arătat aeroplanul său în miniatură, motorul era înlocuit prin gumă, care zbura cu mare uşurinţă de câte ori îi dădea drumul, apoi desenele sale la motorul contemplat de el, pe care le-a prezentat şi profesorului de mecanică, Jonas Odon”.

Motorul prezentat profesorului era alimentat cu praf de puşcă. Profesorul l-a ascultat şi l-a sfătuit să amâne relizarea lui până la terminarea studiilor pentru că, zicea el, aviaţia nu era încă o cerinţă imediată şi că nu s-au găsit materialele necesare să reziste la solicitările termice cauzate de arderea prafului de puşcă.

Însă, Aurel Vlaicu a continuat să se documenteze, frecventând bibliotecile din Budapesta, citind lucrări, studii, reviste care tratau problema zborului aerian.

Văzând că la Budapesta nu găsea suficient material de studiu, Aurel Vlaicu s-a hotărât să plece în Germania şi auzise de Otto Lilienthal, care reuşise să execute zboruri planate cu ajutorul unor aripi ataşate de corp. Otto Lilienthal era considerat părintele zborului fără motor.

În toamna anului 1903 se înscrie la Politehnica din Munchen, pe timpul studiilor continuând să experimenteze diferite modele ale maşinii de zburat, între care era şi cea cu aripi batante. Profesorul Ebert îi aprecia foarte mult realizările, însă Aurel Vlaicu şi-a dat seama că viitorul este al maşinilor de zburat cu aripi plane.

A continuat documentarea prin bibliotecile din Munchen, a vizitat Muzeul Tehnic din oraş, însă n-a reuşit să afle decât foarte puţine lucruri noi. Era la modă în acea vreme realizarea unor dirijabile mai performante şi mai sigure.

De la Munchen, în 1907, Aurel Vlaicu pleacă în Croaţia, în portul Pola, pentru a-şi satisface stagiul militar la marină, crezând că motoarele navelor îi va aduce mai multă inspiraţie în definitivarea variantei de motor pentru aeroplanul său.

Pe timpul stagiului militar, Aurel Vlaicu a continuat să inventeze. A construit un zmeu pe care a montat un aparat de fotografiat, cu care a luat imagini cu poziţiile inamicului pe timpul unor manevre. De asemenea, a construit şi brevetat membrana pentru gramofon şi un nou tip de gramofon echipat cu această membrană.

Tot în această perioadă a conceput proiectul unui submarin, pe care l-a prezentat comandantului său, acesta considerându-l imposibil de realizat.

Pe timpul serviciului militar l-a cunoscut pe Oskar Ursinus, absolvent al Şcolii Politehnice din Munchen, nepotul proprietarului uzinelor Opel din Russelheim.

 

 

 

La insistenţele acestuia, fiind impresionat de ingeniozitatea lui Vlaicu, se angajează la 1 septembrie 1908 în uzină, cu speranţa că aici îşi poate realiza maşina de zburat.

A încercat, mai mult în secret, să construiască un motor de concepţie proprie, iar când a considerat că a găsit o soluţie constructivă acceptabilă, s-a prezentat la proprietarul fabricii, expunând toate realizările sale privind maşina de zburat.

I-a cerut cu această ocazie să realizeze aeroplanul în fabrică.

Proprietarul l-a ascultat cu interes şi în urma examinării modelului şi a principiilor constructive expuse de Vlaicu, fabrica Opel a acceptat să-i pună la dispoziţie cele necesare pentru a-şi realiza aeroplanul, dar punând condiţia de a nu avea alte pretenţii, iar aeroplanul să rămână în proprietatea uzinelor.

În această situaţie Aurel Vlaicu îi scrie la 18 octombrie 1908, prietenului său din Lugoj, profesorul şi pictorul Virgil Simionescu, o scrisoare prin care i se cere să caute ,,pe cineva cu parale”, pentru a sponsoriza realizarea şi patentarea aeroplanului pe pământ românesc. Îl roagă de asemenea să-l caute pe Vuia la Paris, să-i facă legătura cu el pentru a face schimb de experienţă privind realizarea aeroplanelor franţuzeşti.

Pe timpul unui concurs internaţional de automobile, desfăşurat la Baden, Aurel Vlaicu experimentează în secret un carburator la motorul care echipa o maşină de concurs, aparţinând firmei Opel, maşină care a şi câştigat concursul.

Patronul l-a felicitat şi i-a promis o carieră strălucită în uzină.

Dar Vlaicu visa mereu ca maşina de zburat să o realizeze pentru ţara sa şi pentru poporul lui, dorinţă care l-a determinat să se întoarcă la Binţinţi.

La sfârşitul anului 1908, Aurel Vlaicu a revenit în patria sa Transilvania, la Binţinţi, spunând tatălui său:,,Am venit şi nu mai plec, până nu dau gata maşina de zburat”.

Unul din colegii de liceu, doctorul Romulus Boca a strâns bani prin subscripţii publice, adâugând şi tatăl său, Dumitru Vlaicu o parte din sumă provenind din împrumuturi de la o bancă din Sibiu, în schimbul ipotecării pământului.

Cu banii strânşi, Aurel Vlaicu şi-a cumpărat materialele necesare construirii aparatului său.

Până în primăvara lui 1909 a realizat un planor pe care l-a experimentat la Binţinţi şi pe dealul Pemilor de lângă Orăştie.

Planorul era construit dintr-o bară de lemn,centrală, de care erau ataşate în partea din faţă două piese mobile plane verticale şi o piesă mobilă plană orizontală. La extremitatea din spate, pe bara centrală erau fixate două piese fixe aşezate în cruce.

 

De partea centrală a barei erau fixate aripile, confecţionate din pânză, cu sisteme de prindere şi reglaj, cu ajutorul unor sârme. Sub aripi era fixat un cadru de formă prismatică, cu locaş numit carlingă, iar la bază era montat trenul de aterizare, cu două roţi în faţă şi una în spate.

 

 

aurel7

Primele încercări de zbor cu planorul Vlaicu

 

Astfel, în forma aceasta prototipul aeroplanului, în mărime reală, era pregătit de experimente.

Aurel Vlaicu era ajutat de un grup de prieteni din sat pentru punerea în mişcare a aparatului: doi flăcăi ţineau de frânghii legate de capetele aripilor, un al treilea ţinea de frânghia legată de coada planorului, iar opt flăcăi ţineu de două frânghii legate de botul planorului. În această formaţie, pe câmpurile de lângă Orăştie, flăcăii fugeau 30-40 metri, după care la locul fixat de Aurel Vlaicu, planorul era lăsat liber, iar acesta plana la 10-15 metri înălţime, după care lin se aşeza pe pământ, fază denumită mai târziu aterizare.

După câteva zboruri, şi după ce s-au instruit şi sincronizat în mişcări flăcăii, Aurel Vlaicu a luat în carlingă pe sora sa cea mai mică, Valeria. Momentul a fost deosebit de emoţionant, care i-a marcat întreaga viaţă acestei fete.

Încurajat şi impresionat peste măsură de succesele lui Aurel Vlaicu, bunul lui prieten, doctorul Boca Romulus îi mai dă 1000 de coroane pentru perfecţionarea aparatului. Aurel Vlaicu cumpără noi materiale mai uşoare, şi aplică noi soluţii tehnice de prindere a aripilor, a cârmei şi a trenului de aterizare.

După aceste modificări tehnice, la mijlocul lunii iulie 1909, aparatul va fi pus în mişcare la experimente de doi cai, care aveau iuţeala necesară, astfel ca aparatul să realizeze performanţele dorite.

Un mare rol în această etapă de încercări l-a avut fratele său Ioan, care era dotat cu o inteligenţă sclipitoare şi care avea intuiţia necesară pentru a dirija tracţiunea cailor şi asigurând poziţionarea corectă a planorului la decolare.

Chiuitul flăcăilor şi zgomotul aripilor au speriat caii, iar Ioan a reuşit să dezlege la timp planorul, care s-a ridicat la o înălţime de două ori mai mare ca la primele experimente, aterizând apoi brusc, provocând deteriorarea unei roţi din lemn a trenului de aterizare şi rănirea pilotului la gleznă.

Acest zbor a rămas întipărit pentru totdeauna în memoria lui Aurel Vlaicu, care le spunea prietenilor săi:,,De atunci, de câte ori mă sui în aparat, zbârnâiala motorului îmi aduce aminte de aeroplanul fără motor şi dinaintea ochilor, fascinaţi de nemărginirea văzduhului, îmi răsar în minte cei trei flăcăi, chiuind şi pocnind din bice”.

La începutul lunii iulie 1909, fraţii Vlaicu se deplasează cu aparatul la Orăştie şi pe 10 şi 17 iulie execută zboruri pe Dealul Pemilor, în aplauzele şi admiraţia spectatorilor, a prietenilor şi a membrilor ,,Clubului aviatic” din acest oraş.

Apoi, acest aparat a fost demontat şi transportat acasă la Binţinţi.

Succesul zborurilor de la Binţinţi şi Orăştie l-a determinat pe Aurel Vlaicu să gândească la realizarea viitorului aeroplan. În locul planorului din lemn şi pânză, el concepe aeroplanul cu un tub central din aluminiu, cu aripi din pânză mai uşoară, cu sârme de susţinere şi de comandă din coardă de pian, cu planurile mobile comandate prin cabluri din oţel, cu roţi din cauciuc şi cu motorul cu cele două elice învârtindu-se în sens contrar.

Despre reuşita zborurilor efectuate de Aurel Vlaicu la Orăştie se comenta pe larg în presa românească din Ardeal. Revista ,,Tribuna” din Sibiu scria la 26 august/8 septembrie 1909, sub titlul ,,Aviaţiunea română”:,,...am văzut zilele trecute pe un tânăr inginer român, aplicat în fabrica Oppel din Russelheim, lângă Frankfurt a Main, căruia după o muncă de uriaş, i-a succes să inventeze un aeroplan care va face epocă în arta românească”.

Tot ,,Tribuna” scria :,,Nădăjduim cu tot dreptul că harnicul inventator îşi va găsi aderenţii, care îl vor ajuta la terminarea completă a invenţiei sale , care va însemna un punct de strălucire în istoria noastră culturală”.

La rândul său ,,Gazeta de Transilvania” scria că:,,Aeroplanul cel nou se zice că întrece în viteză pe toate celelalte din apus”.

După o încercare nereuşită la Braşov, de a convinge noi aderenţi pentru finanţarea proiectelor sale, se hotărăşte să plece la Bucureşti.

Demonstraţia lui Vlaicu la Braşov a fost descrisă de profesorul Aurel Ciortea, ,,Gazeta de Transilvania”, în numărul din 26/9 octombrie 1909, apreciind modelul de aeroplan ca fiind elegant la decolare şi aterizare, ţinută de zbor stabilă.

La întoarcerea lui Vlaicu de la Braşov, acasă la Binţinţi a primit o scrisoare de la prietenul său, Romulus Boca, care-l anunţa că doi admiratori ai lui, Goga şi Botescu, dispuşi să-l ajute, se află la el acasă şi-l cheamă să vină repede, pregătit de plecare la Bucureşti. Tot în scrisoare îi scria că, în aceeaşi zi, seara, ,,Clubul Aviatic” din Orăştie v-a organiza o reuniune, în onoarea lui, înainte de plecare.

 

 

 

 

A doua zi în drum spre Bucureşti a poposit la Sbiu unde a asistat la serbările organizate cu prilejul centenarului naşterii lui Andrei Şaguna. Aici a cunoscut mulţi membri ai Comitetului ASTREI, poeţi şi scriitori care vor fi alături de el în realizarea proiectelor.

Ajuns la Bucureşti, Vlaicu este introdus de către Octavian Goga în cercul lui de prieteni, care l-au încurajat şi i-au promis ajutor.

Astfel se încheagă prietenii cu D.D. Pătrăşcanu, deputat guvernamental, un grup de scriitori şi poeţi, între care Alexandru Vlahuţă, Emil Gârleanu, Ion Minulescu, ş.a.

În ziua de 17 octombrie 1909 , Aurel Vlaicu a făcut demonstraţii cu aeroplanul său, în parcul de la Filaret, convingând pe cei prezenţi că se află în faţa unei invenţii serioase şi a primit invitaţia să se întâlnescă cu membrii guvernului, la insistenţele lui Goga.

Acesta i-a informat pe primul ministru Brătianu, pe miniştrii Spiru Haret şi V. Morţun despre invenţia lui Vlaicu.

Guvernul a consimţit să formeze o comisie formată din Al. Cotescu, directorul general al căilor ferate şi colonelul Dimitrie Iliescu, de la Inspectoratul general al armatei, cafe să asiste la experienţele lui Aurel Vlaicu, în parcul expoziţiei de la Filaret şi apoi să raporteze guvernului rezultatele, pentru a putea hotărî asupra alocării de fonduri pentru realizarea aeroplanului pe cheltuiala statului.

Rezultatele au fost peste aşteptări, iar în raport s-a scris că aeroplanul va zbura cu certitudine. Fostul ministru de externe, Alx. Djuvara a exclamat :,,Să fim mândri că a sosit vremea să cheltuim banii statului şi pentru invenţii româneşti, menite să ne aducă felicitările şi stima lumii”.

În ziua de 6 noiembrie 1909 este angajat la Arsenalul armatei, i s-a repartizat o echipă de şase meseriaşi pentru a lucra la realizarea avionului Vlaicu I

Vlaicu avea de gând să realizeze în două luni, două aeroplane cu care să zboare în primăvaraă ,,mai fain ca Bleriot”, după cum îi scria prietenului său de la Budapesta, Ion Montani.

Totuşi din precauţie, Vlaicu nu a prezentat toate detaliile tehnice conducerii Arsenalului, atrăgând unele restricţii în desfăşurarea fabricaţiei.

La 11 ianuarie 1910, când majoritatea pieselor erau gata se deplasează la Paris, pentru comandarea şi recepţionarea motorului rotativ de 50 cai putere. Acestea se fabricau la uzina de motoare ,,Gnome”. La Paris se întâlneşte cu Traian Vuia, care îl documentează cu tot ceea ce este necesar pentru a continua realizarea aeroplanului. A făcut şi câteva antrenamente pentru pilotarea avionului, constatând că anumite caracteristici tehnice ale modelelor franceze sunt inferioare celor proiectate de el.

 

La întoarcere se opreşte în Germania pentru a comanda pânza cauciucată, tubul din aluminiu şi alte materiale speciale.

Întors la Bucureşti este ferm hotărât să realizeze în grabă ,,gândacul” lui, pentru a demonstra că aeroplanul lui este superior celui pilotat de Bleriot.

La 29 mai 1910 a sosit şi motorul din Franţa, astfel că după unele încercări pe un banc amenajat, Vlaicu l-a montat pe avion şi a început probele de rulaj la sol pe aerodromul Şcolii de pilotaj de la Cotroceni.

 

aurel8

Avionul VLAICU I pregătit pentru primele experienţe de zbor

 

În ziua de 17 iunie 1910 a avut loc istoricul zbor realizat de Aurel Vlaicu pe teritoriul ţării noastre cu un aparat proiectat şi construit în România. Aparatul s-a ridicat la înălţimea de 4 metri şi a zburat pe o distanţă de 50 metri.

De aceea, ziua de 17 iunie 1910, este considerată ziua de naştere a aviaţiei române.

În cursul lunilor iunie-august 1910, Aurel Vlaicu a efectuat mai multe zboruri pentru a deprinde modul cum trebuie să piloteze avionul.

Pe măsură ce se obişnuia cu comenzile avionului, Vlaicu se înălţa tot mai sus şi zbura pe distanţe mult mai mari.

La iniţiativa aviatorului francez Michel Molla, instructor de zbor la Şcoala de pilotaj de la Chitila, Vlaicu participă la un miting aviatic pe aerodromul de la Cotroceni, la care se alătură şi pilotul George Bibescu.

Cei doi pilotau avioane de tip ,,Farman” , respectiv ,,Bleriot”, iar Aurel Vlaicu pilota avionul construit de el.

Avionul pilotat de Vlaicu s-a impus prin manevrabilitate şi viteză, câştigând toate probele.

Vlaicu au fost invitat la manevrele regale din toamna anului 1910, pentru un zbor de la Slatina la Piatra Olt. Zborul a durat 35 de minute, la înălţimea de 200 metri. Acolo era aşteptat de principele Ferdinand, principele Carol, alţi membri ai familiei regale, ministrul de război, generalul Creiniceanu, numeroşi ofiţeri generali şi trupele. Vlaicu a fost premiat şi invitat să participe la mitingul de la Hipodrom, din 17/30 octombrie1910. În urma succeselor obţinute, autorităţile au fost convinse să-i acorde lui Vlaicu brevetul de inventator, prin Decret regal nr.3076, din 1910.

Avionul Vlaicu I, a rămas în hangarul de la Cotroceni, într-o stare de uzură avansată, fiind preluat spre păstrare de Ministerul de război.

Pe timpul zborurilor Vlaicu a adunat o serie de observaţii, care impuneau unele modificări constructive în construcţia unui nou aparat, Vlaicu II.

Vlaicu s-a hotărât, în urma îndemnului primit de la D.D. Pătrăşcanu, să construiască noul aparat la Şcoala superioară de arte şi meserii din Bucureşti, unde era director un bun prieten al acestuia şi apreciat de ministrul Spiru Haret.

La 1/13 decembrie 1910 Panaitescu primeşte aprobarea de la ministrul Spiru Haret pentru ca Vlaicu să înceapă construcţia aeroplanului Vlaicu II.

Imediat Aurel Vlaicu pleacă la Paris pentru achiziţionarea unui motor nou. În drum spre Paris s-a oprit la Munchen pentru o documentare suplimentară privind realizările germane în domeniul zborului cu motor, apoi s-a deplasat la Frankfurt pe Main, unde l-a întâlnit pe colegul său de facultate, inginerul Oscar Ursinus, cu care a cumpărat o parte din materialele necesare construcţiei aeroplanului.

La Paris achiziţionează motorul şi se întâlneşte cu Traian Vuia, pentru a se informa reciproc privind construcţia aeroplanelor.

Avionul Vlaicu II a fost realizat în mai puţin de patru luni, dar experimentarea lui, începută în aprilie 1911, a fost întreruptă datorită îmbolnăvirii lui Aurel Vlaicu. Acesta urmează un tratament la Călimăneşti, unde îşi petrecea concediul şi Octavian Goga. Au stabilit împreună programul de zboruri ce urmau să se execute în Transilvania, după ce va zbura la serbările ASTREI de la Blaj.

 

aurel9

Aurel Vlaicu lângă aeroplanul său, VLAICU II

 

Zborul a fost efectuat la Blaj în ziua de 29 august 1911, în prezenţa şi admiraţia a circa 30000 de oameni şi fruntaşi ai vieţii culturale, printre care:I.L. Caragiale, Şt.O.Iosif, Octavian Goga, Ion Scurtu, ş.a.

După Blaj, Aurel Vlaicu a executat zboruri în toamna anului 1911 la: Sibiu, Braşov, Iaşi. La Iaşi a fost decorat cu ordinul Coroana României.

La începutul anului 1912, Aurel Vlaicu a primit o scrisoare de la fostul coleg de facultate, Oscar Ursinus, prin care îl anunţa despre concursul aviatic de la Aspern, la care era invitat să participe. Octavian Goga îl îndemna ca după concurs să continuie zborurile în Transilvania pentru strângerea de fonduri în vederea începerii construcţiei la aeroplanul Vlaicu III.

 

 

Apogeul performanţelor de mare răsunet obţinute de Aurel Vlaicu au fost confirmate prin participarea la marele concurs internaţional aerian de la Aspen organizat şi desfăşurat între 23 şi 30 iunie 1912. Dintre cei 43 de piloţi din opt ţări înscrişi la concurs, Aurel Vlaicu a obţinut premiul unu şi doi la mai multe probe, fiind secondat de pilotul francez Rolland Gaross.

Cu laurii pe umeri, Vlaicu pleacă la Arad unde face un zbor demonstrativ, în prezenţa a 25000 de spectatori, fiind însoţit de fratele său Ioan.

La Arad s-a constituit un comitet pentru adunarea de fonduri în vederea construirii avionului Vlaicu III. Din comitet făceau parte Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi Sava Raicu, preşedinte, directorul Băncii ,,Victoria”.

Au urmat în cursul lunii august 1911 zboruri demonstrative la Lugoj, Haţeg, Orăştie. De la Haţeg la Orăştie, distanţa de 46 de Km în 20 de minute şi s-a stabilit prima legătură aeriană dintre două localităţi din Transilvania.

,,Gazeta de Transilvania” din 6 august 1911 consemna că ,,zborul de la Orăştie a fost cel mai splendid şi reuşit dintre toate zborurile lui Vlaicu de până acum”. Aprecieri şi felicitări a primit şi de la Octavian Goga şi Şt.O. Iosif, veniţi special de la Bucureşti pentru a asista la acest zbor.

La 11 august Vlaicu continuă zborul demonstrativ la Vârşeţ, pentru ca pe 18 august să zboare triumfal desupra cetăţii din Alba Iulia.

Urma zborul de la Sălişte, dar între timp Aurel şi Ioan Vlaicu pleacă la Viena pentru a cumpăra un automobil ,,Laurient-Clement” şi o puşcă de vânătoare pentru fratele său Ioan.

La 1 septembrie evoluează cu aeroplanul deasupra Sibiului, pentru ca la 1 septembrie să zboare la Târgu Mureş şi la 11 septembrie la Dumbrăveni.

Aici întrerupe seria de zboruri prin Transilvania şi se întoarce la Bucureşti, fiind invitat să asiste la zboruri demonstrative la Cotroceni a unui avion adus din Anglia, de tip Bristol-Coandă.

Vlaicu, prezent la demonstraţii, a insistat să facă zboruri cu aeroplanul său, pentru a compara performanţele celor două aparate. După zbor a fost felicitat călduros de generalul Averescu şi ceilalţi oficiali.

Auzind de performanţele aeroplanului Vlaicu II şi de talentul de inventator a lui Vlaicu, firma Marconi din Anglia începe tratative cu Aurel Vlaicu pentru a realiza aeroplanul său în această ţară. Vlaicu a refuzat mutarea lui în Anglia, însă a fost de acord să realizeze câteva piese acolo, pentru două aeroplane, iar montajul să se facă în România.

Între timp Vlaicu face o călătorie în Anglia pentru o documentare la faţa locului, după care se întoarce la Bucureşti şi continuă să zboare cu aeroplanul Vlaicu II.

În luna iulie 2013 sosesc piesele pentru realizarea modelului Vlaicu III.

 

Cu aeroplanul Vlaivu II, deja uzat, Aurel Vlaicu mai face zboruri de recunoaştere deasupra Bulgariei, în tipul celui de-al doilea război balcanic.

La 2 august 1913 Vlaicu primea o scrisoare de la prietenul său Romulus Boca , prin care îl informa că pe 14 septembrie va avea loc la Orăştie Adunarea ASTREI şi festivităţi şi de aceea era invitat să vină de la Bucureşti, chiar cu aeroplanul Vlaicu II. Astfel a început frământarea în sufletul său, lupta dintre dorinţa de a rămâne să finalizeze aeroplanul Vlaicu III sau să execute zborul spre Orăştie.

Între timp sosise şi delegatul firmei Marconi la Bucureşti şi-l anunţă pe Vlaicu că firma va comanda 100 de aeroplane, dacă probele de zbor vor reuşi cu primul aeroplan Vlaicu III.

Totuşi Vlaicu întrerupe lucrul şi se hotărăşte să facă pregătirile pentru trecerea Carpaţilor.

Acesta a decolat de la Cotroceni, în ziua de 13 septembrie 1913, la orele 14,30. Dorea să ducă în Transilvania mesajul năzuinţei de unitate naţională, de libertate şi independenţă a milioanelor de români care se aflau sub dominaţia austro-ungară şi de a participa la serbările de la Orăştie ale ASTREI.

După o realimentare cu carburanţi lângă Ploieşti, Vlaicu decolează spre Câmpina, dar vrea să revină la sol deoarece aeroplanul avea ceva probleme tehnice. În timpul manevrelor de aterizare, în dreptul localităţii Băneşti, aeroplanul se prăbuşeşte chiar lângă şosea, Vlaicu pierzându-şi viaţa.

Rămăşiţele pământeşti ale lui Vlaicu şi epava aeroplanului au fost transportate la Bucureşti.

 

aurel10

Epava avionului VLAICU II pe câmpul de la Băneşti

 

Guvernul a hotărât să i se facă funeralii naţionale la 17 septembrie şi a fost îngropat la cimitirul Bellu. A fost decorat post-mortem de regele României cu medalia ,,Virtutea militară”.

Din aer, piloţii Gheorghe Negrescu şi Andrei Popovici, cu avioanele lor, i-au dat lui Vlaicu un ultim salut.

Pe 14 septembrie 1913 sosea la Orăştie o telegramă, care a fost citită cu lacrimi în ochi la dechiderea Adunării ,,ASTRA” de către preşedintele acestei sicietăţi.

 

Drept preţuire, românii au păstrat în gând şi faptă memoria marelui erou. S-au dat nume de străzi, s-au înălţat monumente, troiţe, s-au dezvelit plăci comemorative.

Începând din anul 1926, satul în care s-a născut eroul a primit numele de ,,Aurel Vlaicu”

 

 

aurel11

 

Bustul lui Vlaicu din satul natal

aurel12

 

Monumentul de la Băneşti

aurel13

Monumentul lui Vlaicu la intrarea în sat

 

Desele demonstraţii făcute de Aurel Vlaicu cu aeroplanele lui în faţa românilor a făcut să fie recunoscut în mituri şi legende, să intre în mentalul colectiv, ca un ICAR pe cerul românesc.

 

Date biografice culese de,

 

Col.(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI

 

PREȘEDINTELE GRUPULUI DE INIȚIATIVĂ „CENTENAR-MAREA UNIRE-ALBA IULIA-2018”

 

 

 

 

 

Vizita prinţului Nicolae în Alba Iulia

11-12 iunie 2018

 

albaiulia1

E luni , 11 iunie 2018. Astăzi am avut şansa să întâlnim un om minunat, deschis, cald şi extrem de sincer. Împreună cu elevi ai Colegiului Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan” din Alba Iulia , din clasele a IX-a G şi a XI-a G, am participat la vizitarea Catedralei Încoronării şi a Expoziţiei de icoane de la Museikon alături de prinţul Nicolae, nepotul regelui Mihai. Acesta se află într-o vizită neoficială în oraşul nostru fiind invitat de către Mişcarea pentru Regat şi Coroană, filiala Alba condusă de ing. Radu Urcan şi medicul Cristian Gruiţa, înfiinţată în anul 2016. Printre alte activităţi ale Alteţei Sale , întâlnirea pe care am avut-o la Museikon ne-a dezvăluit o persoană fermecătoare, cu simţul umorului şi spontană. Elevii au fost fascinaţi de acesta, de modul în care s-a apropiat de ei, de onestitatea răspunsurilor şi de încurajările date pentru a i se adresa întrebări.

Dar cine este prinţul Nicolae? Nicholas Michael de Roumanie Medforth-Mills s-a născut pe data de 1 aprilie 1985 în localitatea  Meyrin din Elveția şi este nepotul cel mai vârstnic al fostului rege Mihai I al României. Născut și crescut în străinătate, a vizitat România în 1992, cu ocazia primei vizite a bunicului său după începutul exilului din 1948. El este fiul principesei Elena și al profesorului doctor Robin Medforth-Mills.

Plecând de la ideea că nu ai ocazia în fiecare zi să te întâlneşti cu un prinţ, fie el şi neîncoronat sau exclus din familia regală ( să nu uitam că în anul 2015 regele Mihai l-a exclus pe prinţul Nicolae din linia de succesiune a Casei Regale şi i-a retras titlul de Alteţă Regală din cauze ce ţin de stilul de viaţă neadecvat al prinţului) ca profesor de istorie am considerat că este o oportunitate deosebită să le „ fac tinerilor cunoştinţă cu istoria vie”. La invitaţia Mişcării pentru Regat şi Coroană, filiala Alba am venit la Catedrala Încoronării în jur de ora 12.35. Aici elevii au avut ocazia să îl vadă pe prinţ rugându-se şi sărutând icoana Maicii Domnului. Toată ceremonia scurtă a provocat o mare emoţie celor prezenţi. Eu i-am oferit prinţului unele explicaţii despre Catedrală , după care, la ieşirea din curtea Catedralei am reuşit să facem o poză de grup cu prinţul străjuită de cele două busturi ale regilor Ferdinand şi Maria.

 

albaiulia2

Printre cei prezenţi am văzut susţinători ai monarhiei, cu drapele cu deviza Casei Regale a României şi anume Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu!) După scurta vizită la Catedrală prinţul Nicolae s-a deplasat la Muzeul Icoanei- Museikon.

În spaţiul muzeistic al Museikonului ( nou muzeu al icoanei) s-a revitalizat o clădire monument istoric restaurată în Alba Iulia printr-un proiect  realizat în parteneriat de Consiliul Județean Alba, Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, Arhiepiscopia Ortodoxă Română Alba Iulia și Universitatea din Bergen – Norvegia. Aici, timp de o oră, Alteţa Sa despre cum a ajuns în România prima dată la vârsta de 7 ani, în 1992 adus de bunicii săi şi cum a revenit în 2012 definitiv. Între cele două momente ale vieţii sale, prinţul Nicolae a avut de luat o decizie de o mare greutate pentru Casa Regală şi pentru întreaga lui viaţă. Regele Mihai i-a comunicat încă din 2007 că doreşte să o desemneze ca succesoare la tron pe Principesa Margareta, iar el, prinţul, avea să fie al treilea la succesiune, după mama sa, Elena.

albaiulia3

 

albaiulia4

La una dintre întrebările venite din partea elevilor referitoare la greutatea de a fi o persoană publică cu o astfel de responsabilitate, prinţul Nicolae a menţionat că i-a luat puţin timp să se decidă. Mama acestuia, principesa Elena a doua fiică din cele cinci ale regelui Mihai, i-a spus ce implică acceptarea unei astfel de „misiuni”. El nu ştia limba română, avea cunoştinţe limitate despre România, trebuia să ducă o viaţă sub lumina reflectoarelor şi tot ceea ce va face de acum înainte va fi monitorizat şi uneori răstălmăcit. Este el oare pregătit pentru o astfel de răspundere care va fi pentru totdeauna? Şi după un an a acceptat, dar timp de doi ani după acceptare a început să înveţe limba română, să citească tot ce se putea despre România, să vorbească cu bunicii lui despre istoria ţării, să colinde toată România pentru a o cunoaşte.

Astfel , afirmă dânsul, doar după ce a obţinut o oarecare experienţă a acceptat. Prinţul Nicolae a primit în 2010 titlul de „Alteță Regală” (la împlinirea vârstei de 25 de ani) şi de atunci s-a implicat mai puternic în activitățile Familiei Regale a României. Din 2012, finalizându-și studiile la Londra, Nicolae s-a mutat permanent în țară și a început îndatoririle de reprezentare. Activitatea caritabilă a Principelui cuprinde colaborarea cu Școala Britanică din București, într-un proiect pe teme ecologice, și susținerea organizațiilor de mediu ,,Mai Mult Verde” și „Tășuleasa Social” unde a desfășurat diferite activități de plantare și ecologizare, în cadrul cărora a vizitat Parcul Național Munții Rodnei, zona Lacului Lala și Vârful Ineu, Parcul Național Călimani și Vârful Pietrosul. S-a implicat în tot felul de activităţi de voluntariat, de protejare a mediului înconjurător, de plantare de copaci, de promovare a cititului printre cei tineri, dar şi a sportului şi a educaţiei. În anul 2015 a organizat o acţiune de stimulare a cititului printr-un tur ciclist caritabil . Nicolae a pedalat peste 1000 de km în perioada 23 aprilie-3 mai 2015, traversând 13 județe, din Sighetu Marmației până la Constanța, în turul ciclist caritabil intitulat "Cărțile copilăriei pe bicicletă". Scopul acestei acțiuni a fost promovarea lecturii la nivel național. Alături de principe s-a aflat campionul național la ciclism Alex Ciocan. A fost prima dată când l-am întâlnit şi am rămas profund impresionată de naturaleţea sa şi de zâmbetul deschis.

Povestind despre ceea ce îl deosebea de restul tinerilor, prinţul Nicolae a subliniat că a fost un tânăr absolut normal, că a avut şi el discuţii cu părinţii, că a plecat de acasă, că a mers în Pub cu prietenii, dar că a avut şansa să vadă întreaga lume şi de la vârsta de 4 ani ştia că este totuşi de sânge regal şi că are nişte responsabilităţi. A trăit în Anglia unde şi-a desăvârşit educaţia, dar a stat câţiva ani şi în Africa. I-a îndemnat pe tinerii noştri elevi să vadă lumea, să plece în străinătate să studieze, să analizeze societatea respectivă, să trăiască în altă cultură şi civilizaţie, dar să se întoarcă acasă şi să aplice aici tot ceea ce au învăţat în afară. Mi-a venit în minte îndemnul tânărului împărat japonez Mutsu-hito către poporul său când a declanşat marile reforme ce au transformat definitiv Japonia într-o mare putere mondială. Păstrând ceea ce este specific, tinerii să plece să înveţe de la occidentali şi să vină acasă să aplice cunoştinţele cu scopul de a face din Japonia o ţară puternică!

O întrebare interesantă a fost pusă de una dintre eleve care dorea să ştie când şi-a dat seama prinţul că este greu să te ridici la înălţimea misiunii sale de succesor. Gândindu-se un pic , prinţul Nicolae a menţionat anul 2008 când a fost conştient că trebuie să îşi facă experienţă prin a se informa foarte bine cu privire la tot ceea ce ţine de istoria, cultura, statutul Casei Regale, identitatea naţională. Aceiaşi elevă din clasa a XI-a a vrut să ştie dacă şi ce anume l-a dezamăgit când a venit în România. Răspunsul l-a dat fără nici un moment de ezitare-Românii! Şi a explicat cât se poate de onorabil şi cu grijă pentru a nu jigni pe nimeni că românii nu au încredere în ei, că pleacă în străinătate şi nu mai revin, că nu îşi cunosc ţara care este o minune, că sunt prea pesimişti, că vorbesc prea mult despre politică şi uită să aprecieze ceea ce au. „Sigur că sunt multe lucruri care nu funcţionează cum ar trebui şi oamenii sunt nemulţumiţi, dar aşa este peste tot- şi americanii se plâng , şi francezii…” A vorbit cu atâta pasiune despre România, despre unicitatea ei, despre oamenii calzi, despre locurile de o frumuseţe incredibilă, despre marile noastre valori şi ne-a îndemnat să facem la fel, să iubim România , să o apreciem şi să pornim de la aceste realităţi nu de la cele politice!

Ne-a emoţionat cât de convingător a vorbit şi ce pledoarie pro România a făcut . E mult de lucru, dar fiecare dintre noi trebuie să facem ceva. Sigur că exemplele motivează, că modelele atrag comportamente civice responsabile, şi aici consideră că el poate deveni un model pentru cei care apreciază ceea ce face şi care doresc să îl urmeze. Nimic nu se poate face peste noapte, e nevoie de timp şi de efortul fiecăruia. Totodată aceste eforturi trebuie făcute împreună pentru a avea rezultatele scontate. Numai împreună, fiecare cu ceea ce se pricepe, putem să schimbăm ceva în ţara noastră. Aşadar, îndemnul tânărului prinţ pentru elevi a fost acela de a face fiecare schimbarea şi efortul necesar , iar împreună vom putea face ceea ce trebuie pentru a redeveni din nou puternici. Schimbarea este individuală, dar de rezultatele ei va beneficia ţara întreagă!

În cele două zile de şedere a prinţului Nicolae în Alba Iulia, pe 11-12 iunie, a avut un program foarte plin şi divers. Pe 11 iunie 2018 prinţul a vizitat Centrul Maria Beatrice, Arhiepiscopia ortodoxă unde a fost primit de arhiepiscopul Irineu, apoi s-a recules în Catedrala Încoronării . În jurul orei 13 a vizitat Muzeul icoanei-Museikon şi după ce-a vizitat expoziţia de icoane a participat la discuţii cu elevi ai Colegiului Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan”. După ora 16 a mers într-o vizită la Mănăstirea Prislop. Pe data de 12 iunie a avut programate întâlniri cu ONG –ul Teşuleasa Social , cu Consiliul Judeţean şi cu viceprimarul Gabriel Pleşa şi a vizitat Şcoala Gimnazială „Avram Iancu” la invitaţia doamnei directoare Elena Ignat.

În concluzia activităţii de astăzi doresc să mulţumesc Mişcării pentru Regat şi Coroană, filiala Alba condusă de ing. Radu Urcan şi medicul Cristian Gruiţa pentru că ne-au invitat şi , în mod cu totul special, prinţului Nicolae, care a fost de acord să împărtăşească într-o manieră foarte deschisă opiniile sale despre România şi oportunităţile ei în plin an al celebrării Centenarului Unirii.

Şi tot ceea ce vom întreprinde şi în continuare, se va face , aşa cum spune deviza Casei Regale a Românei, Nihil sine Deo!

Prof. Daniela Cetean

Alba Iulia

.