Joom!Fish config error: Default language is inactive!
 
Please check configuration, try to use first active language

Articole

 

 

  
  
  

 ASCULTă ce-ți FACE PLĂCERE

 
RTVU - Original - Live

 

 

 

 

 
 
agerpres
 
Google+

Horoscop zilnic

RizVN Login

Dacă ești autor, jurnalist sau
doar pasionat de muzică, fă-ți
un cont și te ajutăm să-ți
publici articolele, piesele
preferate sau poeziile pe site!
Te-am convins? Înregistreză-
te, durează doar câteva clipe!



Inaugurarea unei noi filiale AJRP la Chișinău a avut loc în data de 3 martie în prezența Vice-Președintelui Ioan Godja și a secretarului Lucreția Berzintu

AJRP este un grup de jurnaliști români prezenți în multe țări din lume și suntem bucuroși că și jurnaliști din Republica Moldova ni s-au alăturat. Cei care au interes și care lucrează în domeniul respectiv pot lua legătura cu noua filială” a declarat vice-președintele Asociației Jurnaliștilor Români de Pretutindeni Ioan Godja.

 

Noua echipă de la Chișinău este compusă din:

Maria Mocanu – președinte

Nicolae Josan – vicepreședinte

Mariana Vasilache – vicepreședinte

Cristina Popușoi – secretar

 

AJRP a fost înființată la data de 26 septembrie 2011 și este înregistrată în Montreal, Canada. Asociația a fost fondată de jurnaliști din 13 țări: Canada, Statele Unite, Israel, Cehia, Ucraina, Republica Moldova, Kazahstan, Australia, România, Italia, Marea Britanie, Germania, Spania și Insulele Falkland.

AJRP este deschisă jurnaliștilor români de pretutindeni care doresc să facă parte dintr-o organizație independentă, fără ingerințe politice sau de altă natură.

Site-ul organizației este www.ajrp.org.

Abia am trecut podul peste Detroit River dinspre statul Michigan, că la frontiera Canadei ne-a primit orașul Windsor în care comunitatea conaționalilor noștri se poate mândri cu Societatea culturală “Graiul Românesc”, activă din 1929. Deloc ușoară este responsabilitatea pe care și-a asumat-o economista Emilia Matei, care de câțiva ani buni acționează voluntar ca președintă a Societății, cu un program variat, între altele, marcând marile evenimente identitare ale țării de origine. Declarată cu patru ani înainte membră de onoare a “Graiului Românesc”, nu mă încumet să refuz invitațiile pe care mi le fac prietenii mei din Windsor, români de un rafinament intelectual exemplar în diaspora, cărora m-am obișnuit să le prezint teme de literatură română și să lansez cărți recente, atât ale mele, cât și ale altor scriitori reprezentativi.

Pentru reuniunea culturală a Cenaclului din 17 februarie 2019 am adus din țară cărți foarte diferite ca gen și tematică, respectiv Biserica fantomă și Variațiuni pe o temă dată de Ana Blandiana, Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire de Nicolae Cristea, memorandistul, și cele două volume ale Interviurilor despre scriitori români (2002-2011) pe care eu și Alexandru Brașovean, redactorul emisiunilor Gaudeamus de la Radio Eveniment, Sibiu, le-am intitulat Întâlniri pe calea undelor, primul volum fiind prefațat de Ana Blandiana, iar al doilea de Maria Daniela Pănăzan. Participanților la acest eveniment le-am pregătit și un cadou publicistic, ziarul românilor californieni “Miorița USA”, care apare lunar la Sacramento sub direcția jurnalistului Viorel Nicula, și revista “Lumina lină” a pr. prof.univ. Th. Damian de la New York.

 


Așa cum promitea afișul, programul reuniunii Cenaclului literar la “Graiul Românesc” cuprindea un prim moment consacrat poetei Ana Blandiana și o lansare a cărților aduse anume din țară. În sala socială a Bisericii “Sf. Gheorghe” din Windsor pregătirile tehnice erau în toi, când privirea mi-a căzut pe iiuțele românești ale unor fetițe emoționate, despre care doamna Carmen Ocnean mi-a explicat că au pregătit în cadrul Școlii de duminică un program de recitări din versurile poetei. Așadar, organizatorii au înțeles să implice în această manifestare literară nu numai adulți, ci și copii, gata să recite versuri în limba română. Iată o surpriză ce merita de la bun început aplaudată.

Cuvântul de deschidere a aparținut președintei Societății ce inițiase acest program cultural, doamna Emilia Matei, care s-a oprit asupra semnificației titlului dat societății, căci cuvântul “grai” e la fel de profund ca și cuvântul “dor”, ele purtând la românii diasporei o legătură puternică, definitorie, căci antrenați în munca de fiecare zi, ei prea arar se bucură de manifestări culturale cum este aceasta. În timp ce Emilia Matei contura liniile portretului meu de scriitoare și universitară, am reîntâlnit în sală chipurile dragi ale câtorva membri ai Societății “Graiul Românesc”, cunoscuți din reuniunile precedente, când preocupările lor intelectuale mi-au stârnit toată admirația. Chiar dacă oculația câtorva dintre ei de conducători auto pe tir pare îndeobște brută, unii diasporeni mi-am mărturisit că în timp ce stau la volan ei ascultă în mod frecvent pagini din literatura română și universală, dacă nu concerte simfonice, muzică românească populară în interpretări celebre etc. Domnul Eugen Matei era foarte mulțumit într-un rând să fi ascultat o selecție a operelor lui I.L.Caragiale, iar prietenul său Darius Popescu, intelectual de elită al comunității din Windsor, îmi recitase altădată versuri, cândva interzise, din poezia lui Vasile Militaru, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu și Radu Gyr. Fusesem realmente încântată să aflu că tradiția grupului lor de intelectuali este să aducă fiecare din țară cărți recent apărute ca la Windsor ele să treacă din mână în mână, spre a deveni apoi subiectul unor dezbateri de idei. Nimic din ce este românesc, fie în plan cultural, tehnic sau politic, părea să-mi confirme atitudinea lor, nu le era străin, iar o petrecere aniversară sau câmpenească la Windsor te putea încredința că aici este o mică Românie.

Ani la rând dorința formulată de membrii Societății era să le vorbesc despre Mihai Eminescu și opera lui, nimic altceva. Mi-a trebuit o anume iscusință să introduc în programul reuniunilor în care eu conferențiam poeți ca George Coșbuc, Lucian Blaga, Radu Stanca, Ioan Alexandru, iar acum am apreciat că s-a făcut un nou progres prin acceptarea de către comitetul Societății a unei poete romance de anvergură internațională, dacă avem în vedere faptul că opera Anei Blandiana, publicată în vreo 30 de titluri distincte, este tradusă în 26 limbi, ea circulând astfel în vreo 70 de volume în lumea largă. Așadar, poeta care este cunoscută cu pseudonimul ales de la satul Blandiana al bunicii ei dinspre mamă, este renumită pe întregul mapamond, pretutindeni invitată să susțină recitaluri și să fie răsplătită cu distincții onorante.

Dar nu au fost puține obstacolele pe care ea a trebuit să le treacă în anii socialismului românesc, după cum aveam să demonstrez în conferința mea. Poeta interzisă în trei etape ale activității ei creatoare, acestea totalizând 8 ani calendaristici, are Premiul Herder și este în prezent membru corespondent al Academiei Române și nu mai puțin membru al Academiei Europene de Poezie. Despre o personalitate de o tulburătoare sensibilitate nu numai ca om, ci și ca ființă social angajată, dar mai presus de toate ca slujitor al condeiului, cum este Ana Blandiana, nu se poate vorbi oricum, pentru că mai potrivite decât cuvintele ar fi strunele unei harfe. De copil, Doina Otilia Coman, fiica unui preot de mare demnitate la Timișoara, constata că decât să facă o compunere, cum i se cerea la școlă, ea prefer să scrie versuri. Nimic în viață nu a mai putut să o îndepărteze de activitatea creatoare. Din momentul în care la 17 ani l-a cunoscut pe Romulus Rusan în redacția revistei “Tribuna” la Cluj, dragostea le-a pecetluit destinul. Tema conferinței mele Poezia iubirii în creația Anei Blandiana nu se explică doar prin apropierea în miezul lunii februarie de Ziua îndrăgostiților, cu tradiția internațională pe care au creat-o americanii, ci și faptului că recenta ei carte de versuri Variațiuni pe o temă dată, publicată în 2018 la Editura Humanitas, aduce o nouă dimensiune, una metafizică a iubirii, care odată cu plecarea la Domnul Dumnezeu a bărbatului care i-a fost suflet-pereche, ea caută punți de legătură, care să îl readucă pe alesul inimii aproape de ea. Colegă de grupă în anii când am urmat împreună Facultatea de Filologie la Cluj, mă obișnuisem cu femeia exuberantă a versurilor de tinerețe din Descântec de ploaie: ”E-n aer miros de dragoste viu,/Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul, /Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,/ Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,/ Şi eu te aştept./ Doar tu ştii -/ Iubesc ploile,/ Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,/Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...” Debordanta feminitate ce polariza magnetic toate simțurile și-a pierdut acum idolul. Această realitate răvășitoare sub raport emoțional a traversat marea literatură a lumii de la Petrarca cu cele peste 100 de poezii ale tristeții lui din a sa In morte di Madonna Laura până la Eugen Jebeleanu cu Elegie pentru floarea secerată din 1967. Poezia erotică recentă a Anei Blandiana este o replică la mitul lui Orfeu, care nu a putut-o zmulge pe Euridice din împărăția lui Hades. Imaginea fascinantă a dragostei absolute, aduse în tandem cu moartea prin spectrul versului e construită de poeta ”Care trebuie doar să adoarmă pe muchia/subțire-ntre lumi paralele/a unui stilet ce ucide și scrie/ înfipt în iubire până-n prăsele.“ Iluzionarea este mai puternică decât realitatea și iubitul plecat revine christic în preajma ei, așa “ca-n evanghelii”. “Nu mă-ndoiesc, nu vreau să pun/Mâna mea cu stiloul pe rană/Când mi se pare că intri-n odaie ca un/Cavaler fără frică și fără prihană.” Prezența lui este o certitudine, dincolo de orice îndoială:”nu te-ntreb cum ai ajuns,/nu știu de-i miracol sau numai păcat,/prezența îmi este de-ajuns.” Din miraculoasa renaștere care astfel reface dialogul iubiților derivă și dispariția unei delimitări existențiale, ce stă la temeliile lumii, clasicizate de Marele Will: ”Tu-nțelegi ce-nseamnă? /Acum înțelegi?/ Din moment ce EȘTI/În continuare,/în ce constă trecerea între vecii?/În ce constă deosebirea măcar, /Când e clar/Că nu mai poate fi vorba/ De simplistul a fi sau a nu fi?” Poezia de dragoste a Anei Blandiana nu conține descrieri ale unor idile ca în lirica eminesciană din Dorința, Povestea Teiului, Călin (file de poveste), Sara pe deal sau Floare albastră, alături de elegii ca Lacul, Pe lângă plopii fără soț etc.,poezii care au adevărate scenarii. Dat axiomatic, iubirea nepereche a protagoniștilor Anei Blandiana, ajunsă în impasul despărțirii prin moarte, prilejuiește o meditație existențială polarizată pe sensurile vieții pământene și ale celei de apoi.

O surpriză pentru întreaga asistență a fost prezența în sală a doamnei Maria Dumitraș, căsătorită Mânecuță, care a depănat amintiri despre Doina Coman, care i-a fost colegă mai mică cu doi ani la Liceul “Oltea Doamna” din Oradea, unde viitoarea poetă a organizat un cerc literar pentru elevi și era foarte activă în plan literar. I-a urmărit apoi traiectoria, impresionată de cât de traumatizată a fost Ana Blandiana din motive politice în deceniile comunismului românesc. În prezent –a concluzionat Maria Mânecuță- poeta își merită gloria de care se bucură pe plan național și mondial.”

Momentul recitalului de poezie a debutat cu lectura unor elevi ai școlii duminicale, remarcându-se prin dicția corectă și buna stăpânire a limbii române Mara Ifteni, Beatrice Rahovean, Diana Stupariu, Andra Ifteni, Arleta Stoenescu, Alisa Alimani. Felicităm pentru calitatea interpretării elevelor și pe doamna Carmen Ocnean, care a îndrumat cu toată atenția pe recitatoare.

Al doilea moment al reuniunii literare a cuprind lansarea de carte, susținută de prof. Doina Popa, care a evocat pentru început buna colaborare a noastră, valorificată prin interviuri la Radio USA din Michigan, dar și în evenimente literare din America sau din țară.

Ecou al Centenarului abia încheiat, venind din țară spre Windsor, cartea Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire a memorandistului Nicolae Cristea (1834-1902) într-o ediție îngrijită critic de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, familiarizează cititorii zilelor noastre cu drama trăită de românii transilvăneni la finele secolului al XIX-lea. Abia ieșit din închisoarea de la Vacs, autorul are cutezanța să publice în 1895 un studiu politic intitulat simbolic La țintă, îndemnând la continuarea luptei până la atingerea țelului final. Se regăsesc în paginile meditațiunii lui Nicolae Cristea, publicist de o rară erudiție, personaje ale vieții politice din imperiul austro-ungar și din întreaga Europă, reflecții pe marginea evenimentelor epocii, atmosfera tensionată politic a momentului. Cel de-al doilea eseu politic, intitulat Din trecut spre viitor este un pamflet împotriva prim-ministrului României A.D. Sturdza, autorul aducând la lumină documente ineluctabile privind atitudinea trădătoare pe care a încurajat-o la memorandiștii transilvăneni, sfătuiți de el să fugă în România spre a nu face temniță ungurească. Invitația lui a fost urmată numai de Eugen Brote și Ioan Slavici. Ceilalți oameni politici transilvăneni, condamnați în procesul de la Cluj, au ales calea demnității naționale. Un al doilea cap de acuzare împotriva lui A.D. Sturdza a fost rușinoasa reclamare a celor din România care trimiteau bani școlilor române din Brașov. Gestul său trădător putea cauza desființarea acelor unități școlare, pe care oficialitățile maghiare din Transilvania nu le susțineau. Cutremurătoare pentru lectorul zilelor noastre este și lista Proceselor de presă ale “Tribune” și “Foii poporului”, cele două ziare sibiene care între 1893 și 1898 au fost amendate cu 20.000 florini, o sumă imensă, pentru delicte de presă, adică pentru exprimarea liberă a doleanțelor românilor transilvăneni. Ziariștii sibieni, menționați cu numele lor în textul acesta ( o formă de elogiere pentru sacrificiul făcut !), au fost condamnați la închisoare pentru ideile lor exprimate cutezător. Asemenea suferință și cheltuială au fost îndurate cu stoicism spre a menține apariția acestor ziare românești, prin care se ducea lupta pentru drepturi politice ale conaționalilor. Ca autor al unor dezvăluiri atât de curajoase, Nicolae Cristea risca să fie din nou întemnițat, astfel că această meditațiune este tipărită la Sibiu în 1899 fără numele autorului, înlocuit pe foaia de titlu cu o zăbrea de temniță. O carte cutremurătoare ca semnificație, un document de epocă de o valoare documentară inestimabilă, după cum a concluzionat doamna Doina Popa, care a mărturisit impresia ei de lectură, căci cartea i s-a părut „vie și entuziasmantă.

La rândul ei, lucrarea Întâlniri pe calea undelor. Interviuri despre scriitori români este o istorie a literaturii române, inedită datorită dialogului radiofonic prin care se prezintă scriitorii români din ultimele 3 secole de evoluție de la premoderni până la marii creatori ai contemporaneității noastre.Titlurile capitolelor sunt incitante de la Vasile Alecsandri-șef de școală poetică, I.L.Caragiale- contemporanul nostru, Este Ion Creangă un povestitor genial?, Tudor Arghezi- bijutier al cuvântului artistic, Fascinanta personalitate a lui Mircea Eliade, Polivalența unui homo religiosus, Vasile Voiculescu, Radu Stanca între larii și penații culturii Sibiului, emisiune care s-a bucurat și de un subtitlu lămuritor Când spui mărțișor la Sibiu, spui Radu Stanca etc.. Nici scriitorii diasporei nu au fost uitați, căci o emisiune radiofonică a fost intitulată De ce este Panait Istrati un mare necunoscut?, spre a pune în evidență destinul dramatic al unui creator reprezentativ al diasporei noastre. Interesant pentru românii care trăiesc în America este capitolul dedicat ediției a XIV-a a evenimentului itinerant Zilele “Lumina lină”, revista newyorkeză ajungând să poposească la Sibiu în iarna anului 2011, conform tradiției de a fi prezentată mereu într-o altă zonă culturală a românismului. Astfel, scriitorii locului puteau să primească în dar exemplare ale revistei, ei devenind în viitor colaboratori activi ai publicației românilor din metropola lumii, una citită de intelectuali de pe mai toate continentele. Doina Popa a apreciat faptul că în cele două volume există prefețe și cuprinsul capitolelor traduse în limba engleză, ca deschidere spre lectorii străini care se pot apropia astfel de această carte importantă a istoriei literare românești, care are aspect de puzzle incitant.

UItimul moment al reuniunii l-a constituit recitalul membrilor Cenaclului Societății „Graiul Românesc”, care ne-au încântat cu poeziile selectate din creația Anei Blandiana. Astfel Doina Popa a citit poezia Avram Iancu, despre “învinsul crai al adormirii noastre“, pustiit de somn atunci când Transilvania era “o țară întreagă transformată-n vis”. Între participante, doamna Lucia Crainic a propus poezia Fără tine, Dana Mânecuță –De dragoste, Cristina Rahovean a citit Învață-mă să ard întunecat, Gabriela Tudor a preferat versurile poeziei Cuplu, Andrea Filip s-a oprit la textul De-aș avea timp, iar actrița sosită de la Iași Constanța Leca a ales poezia O vizită. Domnul Darius Popescu a spus povestea reală a lui Arpagic, lecturând poezia O vedetă de pe strada mea, comentând de ce el devenise în imaginarul Anei Blandiana “cel mai vestit personaj din oraș”. Similitudinea, deloc întâmplătoare, dintre Nicolae Ceaușescu și motanul, care atunci când apare “toată lumea strigă Arpagic” a provocat una dintre punerile sub interdicție a publicării creațiilor poetei.

Doamna Emilia Matei a impresionat asistența citind mărturisirea poetei cu privire la întâlnirea ei cu Romulus Rusan, redactor la revista “Tribuna” din Cluj, unde tânăra de atunci aducea primele două poezii propuse pentru publicare. Dragostea lor la prima vedere s-a izbit de originea lor nesănătoasă, care îi stigmatiza, înnegurând orizontul afirmării lor în literatura română socialistă. Atunci s-a simțit Ana Blandiana o “Traviata politică”.

Ca voluntară, Iuliana Grigorescu a constituit până în prezent la Biblioteca municipală din Windsor un fond de 200 titluri de carte românească, dar și DVD-uri, ziare,. “Ana Blandiana ne lipsește”, s-a precizat apoi. Nu am ezitat să promitem că în vara aceasta vor fi trimise din țară câteva dintre titlurile cele mai semnificative din opera Anei Blandiana, dar nu numai. O asemenea inițiativă merită să fie susținută.

În încheierea reuniunii a vorbit pr. paroh Lucian Moldovan, apreciind acest moment literar frumos, întrucât localnicii români “care săptămăna întreagă muncesc ca niște roboței, au mare nevoie de adevărată cultură națională în care ei se pot regăsi”. Membrii ”Graiului Românesc” nutresc speranța că odată cu instalarea noul lor preot paroh, colaborarea Societății lor cu Biserica “Sf. Gheorghe” se va întări spre binele tuturor românilor din zonă.

Am făcut o fotografie de grup pentru posteritate, neuitând să așezăm în primul rând fetele recitatoare, care reprezintă viitorul comunității românilor de la Windsor, iar eu am purtat cu fală buchetul imens de flori, ca semn al mulțumirii participanților. La ieșire am aflat și echivalentul verbal al acestei încântări, rostit de doamna Lucia Crainic, care la despărțire a exclamat “A fost o zi extraordinară la “Graiul Românesc”. Să mai veniți cât de curând pe la noi.” Da, a trebuit să trec granița în altă țară și să deranjez programul familiei mele din Michigan, ca să-mi întâlnesc conaționalii prieteni din Windsor. Dar cred că a meritat.


ANCA SÎRGHIE


Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP), înființată la data de 26 septembrie 2011, cu sediul la Montreal, Canada dorește să informeze publicul larg că își continuă activitatea în anul 2019.

Prioritățile acestui an sunt mărirea numărului de membri, inițierea unor noi colaborări și organizarea unei noi întâlniri ca urmare a evenimentului Montreal 2017.

AJRP este deschisă jurnaliștilor români de pretutindeni care doresc să facă parte dintr-o organizație independentă, fără ingerințe politice sau de altă natură.

Siteul Internet al organizației este www.ajrp.org

Cristian Bucur

This e-mail address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it

Simpozionul Mihai Eminescu de la New York, organizat de Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din metropola americană, în colaborare cu Societatea Română Creștină „Dorul”, sub auspiciile Academiei Oamenilor de Știință din România, filiala U.S.A, și ale Mitropoliei Ortodoxe Române a celor Două Americi, s-a desfășurat în 12 și 13 ianuarie 2019. Cea de-a XXVI-a ediție a sa a fost un eveniment complex, constituit dintr-o sesiune academică de comunicări științifice, parastasul tradițional pentru marele poet al neamului românesc și o reuniune culturală amplă a Cenaclului „Mihai Eminescu” din New York.

Prof. univ. dr. Th Damian, ctitorul și neobositul organizator al manifestării, președintele Cenaclului „M. Eminescu” și directorul revistei “Lumina lină” de la New York, a deschis sesiunea de comunicări din 12 ianuarie a.c., menționând mesajele de salut ale instituțiilor din țară și din străinătate care și-au manifestat încântarea să aplaude evenimentul, apoi anunțând pe distinșii oaspeți invitați din România și din America.

Ing. Cristian Pascu, președintele Societății „Dorul”, activă în metropolă din 1903, a apreciat că asemenea întâlniri sub patronajul spiritual al lui Eminescu, cu care ne întâlnim an de an la New York, ne ajută să ne găsim pe noi înșine. Anul 2018 a avut pentru românii de pretutindeni o semnificație deosebită, Centenarul Marii Uniri. Însă a fi de Centenar acasă, în țară, chiar la Alba Iulia, înseamnă a te umple cu energie. Pretutindeni în țară ne-am reîntâlnit cu Eminescu. Chiar și într-un sat din Bucovina unde am vizitat o biserica de lemn ridicată acum 300 de ani. Acolo am descoperit mormântul bunicii dinspre mamă a Poetului, Paraschiva Jurașcu, cea care a murit la 50 de ani.

Prof. Mariana Terra, moderatoarea sesiunii, a dat cuvântul unui invitat de onoare al evenimentului, dl Dorian Branea, directorul Institutului Cultural Român de la New York, care a apreciat că „această reuniune este cel mai frumos mod de a-ți petrece o zi la New York, căci Mihai Eminescu este o perfectă ancoră identitară, una care merită continuată ca tradiție. În străinătate, primează instituții cum sunt familia, în care mama perpetuează limba, făcând copiii să înțeleagă tradițiile și obiceiurile naționale, și asociațiile culturale, cărora li se alătură Biserica, foarte importantă ca factor de păstrare a identității naționale. Abia pe locul 3 figurează Statul Român cu instituțiile lui. Evenimente cum este Simpozionul Mihai Eminescu ne ajută să simțim românește.” Ca noutate de viu interes, directorul a anunțat că I.C.R-ul din New York organizează turneul Orchestrei Simfonice Naționale a României, care va susține în S.U.A. șapte concerte, dintre care șase cu casa închisă. Ascultând o asemenea veste neașteptată, mi-am spus că nici nu pot visa să ascult tocmai în America pe minunații instrumentiști, cu toții tineri și exuberanți, ai acestei orchestre despre care auzisem vorbindu-se în țară. Mi-am luat gândul de la ei, reținând ideea că biletele erau vândute, deși prețul unui bilet era în jur de 100$. Tot acum se marchează, avea să continue domnul director Branea, debutul președinției la Uniunea Europeană a României, o investire fără precedent, dovedind prețuirea de care se bucură țara noastră în lume.

Sesiunea științifică a celei de a XXVI-a ediții a Simpozionului Eminescu a avut ca temă generală Discursul identitar la Eminescu: Patriotism și naționalism ieri și azi în conștiința românească și onoarea de a o deschide mi-a fost oferită mie, ca universitară și istoric literar anume sosită de la Sibiu. Aducând argumente ineluctabile, desprinse din publicistica eminesciană, am vorbit despre conştiinţa patriotică probată de ilustrul ziarist în pledoaria sa pentru Basarabia ca destin românesc. Adevărat analist politic, redactorul-șef de la ziarul “Timpul” din București cunoștea îndeaproape istoria Basarabiei și estima corect riscurile pretențiilor emise de Rusia cea puternică asupra acestui pământ străvechi românesc. Eminescu a pivotat în articolele sale pe ideea cardinală că “astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât și în popoarele mari ale Apusului, credința în trăinicia poporului român.” Ceea ce uimește pe cititorul de astăzi este cât de mult a scris Eminescu în presa epocii despre Basarabia și a făcut-o cu un patos patriotic bine temperat. O asemenea lecție de demnitate națională ar merita să figureze în manualele școlare ca raționament pus să acționeze asupra conștiinței românești de către un dascăl în ale politicii.

M. N. Rusu, critic literar, redactor-şef al revistei  Lumină Lină, și-a intitulat comunicarea Eminescu – premergător al “spaţiului mioritic” (În memoria lui Dimitrie Vatamaniuc). Făcând o interesantă demonstrație a continuității spiritului autentic românesc de-a lungul timpului, autorul comunicării a semnalat faptul inedit, anume că Eminescu a prefigurat teoria care avea să primească și să poarte mai târziu sigiliul gândirii lui Lucian Blaga.

 Ştefan Stoenescu,  de la Ithaca, New York, a prezentat comunicarea Naţionalism şi/sau patriotism în poesia lui Eminescu prin similitudine cu situaţia romanticilor de expresie engleză.  În demonstrația sa, secolul al XIX-lea, numit și al națiunilor, a produs în estul Europei constituirea unor state naționale, precum acelea ale românilor sau maghiarilor,  reconstituite pe baze noi în urma decăderii Imperiului Otoman. În acel context, definiția românească a patriotismului o dăduse Tudor Vladimirescu: „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor”. Scriitorii secolului al XIX-lea erau intelectuali-tribuni precum  Dickens, realist-romantic, care demasca în romanele sale, apărute periodic sub forma foiletoanelor, silnicia claselor dominante și a instituțiilor precum  Parlamentul,  numit de istoricul și filosoful Thomas Carlyle “Camera palavrelor”, locul unde se ignora soarta crâncenă a lumpenproletariatului industrial. Scriitorii perioadei reacționau la criză dintr-un sentiment de „culpabilitate libertariană”. Eminescu, în literatura noastră, nu se sfiește să veștejească în Scrisoarea III demagogia liberalismului  dezlănțuit.  Animat de eroismul epocilor istorice fundaționale, el se dezice de credințele și zeitățile altor mari religii: și de Iehova și de Buddha, cum dezvăluise Schopenhauer religiile asiate,  subliniind exclusiv crezul său constant romantic, cu repere și repertorii naționale. Pe Aron Pumnul, cel  din prima lui poezie,  îl prezintă ca geniu”, „luceafăr”,  stârnitor de „sentiment național”, termeni care s-au conservat până la capăt în universul său liric. Eminescu a cultivat antiteza în Epigonii sau în Scrisoarea  III și într-o oarecare măsură în Doina,  recurgând la soluții utopic romantice. Eminescu nu e doar animat de sentimente pur patriotice (precum cele definite de Cicero sau reluate de Președintele american Calvin Coolidge - adagii arhicunoscute precum: ubi bene ibi patria  și respectiv, Patriotism is easy to understand ... It means looking out for yourself by looking out for your country.  Eminescu este în primul rând  naționalist prin locul pe care îl ocupă în conștiința sa cultul pentru trecutul istoric al întregii etnii, (nu doar egotistic pentru bunăstarea unui grup socio-economic prosper) pentru totalitatea valorilor spirituale, pentru limbă  si pentru ambientul natural specific („Codrul frate cu românul”) și nu în ultimul rând pentru tradițiile religioase. În acest context larg și complex trebuie înțeleasă reacția sa față de elementul alogen oportunist și rapace. William Blake, poet și gravor al operelor sale, a creat o mitologie proprie în Noul Ierusalim, așa cum va exista  în bună măsură reflectată și în selectarea frescelor din Memento mori.  În Rugăciune, adresată Sfintei Fecioare, este o rostire în vremuri de restriște (ca și în mariologia specifică catolicismului, dar cu diferențe specifice notabile). În același diapazon, contemporanul  său Gerard Manley Hopkins (1844-1889), preot iezuit convertit, într-o Anglie protestant-anglicană, realiza în 1875 poemul său The Wreck of the Deutschland / Naufragiul Germaniei. El imaginează un vas abia pornit spre America, purtând refugiați religioși, printre care un grup de maici catolice, pentru a scăpa de persecuția legiuirilor protestante din Germania, așa numitele Falk Laws. În momentul suprem al scufundării navei, sfărâmate de stânci de către  o tornadă în Marea Baltică, este rostită o cutremurătoare chemare a Maicii Starețe Christ, come quickly! Apelul agonic al Stareței este auzit și pogorârea Mântuitorului pentru preluarea sufletelor se produce instantaneu. Profesorul Stoenescu a semnalat astfel două forme de rugă rostită în condiții extreme, una privind existența unui popor, cealaltă pentru salvarea vieții veșnice. 

Pr. Dr. Theodor Damian, scriitor, profesor de filosofie şi etică la Metropolitan College of New York, preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, a dezvoltat afirmația lui Eminescu “Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura”. In comunicarea sa, Naționalism și patriotism la Eminescu, Th.Damian, bazat pe articolele politice ale poetului-ziarist, a accentuat opoziția diametrală dintre simțământul autentic, angajarea totală spre binele patriei, al neamului, pe de o parte, și, pe de alta, clamările false, mascând interesele personale al politicienilor vremii sale, de cele mai multe ori străini de neam. Domnia Sa a explicat sensul noțiunilor de națiune/naționalism și patrie/patriotism în concepția lui Eminescu, precum și indignarea lui față de falsul patriotism, aspru criticat în întreaga sa activitate publicistică, arătând și riscurile majore la care poetul s-a expus  și care în final i-au periclitat însăși viața.

Dr. Doru Tsaganea, profesor la Metropolitan College of New York, a vorbit despre Națiune și naționalism în opera lui Eminescu. Pornind de la ideea că națiunea și naționalismul, prezent la Eminescu, au figurat și ca temă a Centenarului din 2018, Domnia Sa a constatat că pe plan internațional se vede o renaștere a naționalismului în Europa și S.U.A.. Iubitor al noțiunilor clare, profesorul a definit “națiunea” drept o comunitate etnico-socială stabilă de oameni, fixată în funcție de teritoriu, interese economice și soartă comună. Națiunea este stadiul superior în evoluția unui popor. În Europa, dezvoltarea națiunilor în secolele XVIII și XIX a fost asociată cu dezvoltarea conștiinței identității naționale. Nu exista națiune pe vremea lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, întrucât națiunea a apărut la români la fine de secol al XVIII-lea. Naționalismul s-a afirmat ca ideologie, inspirând acțiunea politică și militară în Germania în timpul luptelor pentru eliberare de sub dominația napoleoniană și s-a răspândit în Europa întreagă ca bază ideologică a eliberării națiunilor de sub dominația imperiilor. In artă, el a fost asociat cu romantismul și școlile artistice naționale. Vorbitorul a atras atenția asupra noțiunii de naționalism șovin ca ideologie a  oprimării altor popoare, subliniind diferența fundamentală dintre naționalism ca respect și dragoste pentru propria națiune și naționalism șovin ca denigrare a valorii altor popoare și justificare a oprimării lor. De aceea, orice naționalism este patriotism, dar nu și invers. Ștefan cel Mare era patriot, dar nu naționalist, pentru că pe atunci nu exista națiunea. În schimb, Eminescu era naționalist și patriot în Scrisoarea III, spre exemplu. Dar nu era naționalist șovin, cum a demonstrat convingător I.Slavici în Amintirile lui, explicând sensul formulărilor “bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire”, care nu vizează acele popoare, ci pe parveniții care au ocupat poziții importante spre a jefui nația română. Critica membrilor altor popoare – greci, evrei, bulgari, ruși – nu se baza pe criterii rasiale, religioase, etnice sau culturale, ci pe situația economică a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când un număr important de posturi cheie în stat erau deținute de străini și nu de români, Vechiul Regat aflându-se pe atunci în plin proces de tranziție de la o economie agrară, asociată cu marile proprietăți moșierești, la o economie burgheză, legată de industrie și servicii. Atunci când în poezia Doina autorul observă cu durere că “De la Nistru pân la Tisa/ tot românul plânsu-mi-s-a/Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate” el apără propria națiune română de cotropirea veneticilor lacomi și abuzivi. În lumina acestui adevăr, nici un atac împotriva lui Eminescu nu se justifică.

Universitara Valentina Ciaprazi, profesoară de limbă şi literatură franceză la Colegiul LaGuardia din New York, a răspuns întrebării Ne mai trebuie Eminescu azi?, demonstrând că poetul dăinuie ca un simbol viu al perenității noastre.

Propunându-și să mențină dialogul artelor plastice așa cum ele se afirmă astăzi la conaționalii noștri de pe ambele maluri ale Atlanticului, Galeria SPIRITUS (Director Viorica Colpacci), a fost prezentă și la ediția a XXVI-a a evenimentului, la care au fost expuse lucrări ale unor artişti din România, precum Nicolae Sava, Cristina Călinescu Fodor, Vlad Iulian Fodor, Paula Slivinschi, Livia Mărculescu, Cristian Macovei, Marin Răducu, şi totodată din SUA, ca Viorica Colpacci, Garabet Salgian, Maria Tăzlăoanu, Alexandra Stoenescu, Andrei Damian şi Alex Orza din New York, Cătălina Sidea din Chicago şi Despina Amăriuței din California.

În cea de-a II-a parte a simpozionului, desfășurată în 13 ianuarie 2019, pr. Th. Damian a oficiat la Biserica Sf. Petru și Pavel din Astoria o slujbă de pomenire, prezentă dintru începuturile evenimentului, respectiv de acum 26 de ani, ca moment distinct și încărcat de emoție în programul manifestării newyorkeze. În acest an, alături de poeții Mihai Eminescu și Grigore Vieru, au fost pomeniți mitropolitul Antonie Plămădeală, George Alexe și memorandistul transilvănean Nicolae Cristea.

La reuniunea literară a Cenaclului Mihai Eminescu” din New York, programul moderat de ing. Cristian Pascu a fost variat și încărcat de o profundă emoție românească. El a cuprins recitaluri de poezie originală susținute de membrii cenaclului, între care au fost aplaudați Nicole Smith, Th. Damian, Valentina Ciaprazi, Elena Mitru și Felicia Georgescu.

Un moment așteptat de cei interesați să cunoască ce noutăți vin din România a fost lansarea unor recente apariții editoriale, ca Nicolae Cristea, Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, Editura D*A*S, Sibiu, o ediție îngrijită de Anca Sîrghie și Marin Diaconu și Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori români, Editura Technomedia din Sibiu, de Anca Sîrghie și Alexandrul Brașovean, vol.1 fiind prefațat de Ana Blandiana, și vol.2, cu un cuvânt înainte semnat de Maria Daniela Pănăzan. Prima carte s-a bucurat de prezentarea criticului literar M.N. Rusu, iar cele două volume de interviuri despre scriitori români au fost recenzate cu vervă și autoritate științifică de prof. Th. Damian. Noile apariții se constituie în concluzia prezentatorilor ca o contribuție de valoare pentru cultura română, iar universitara Anca Sîrghie este de peste un deceniu o prezență emblematică la simpozionul dedicat marelui poet la New York. De aceea, Domnia Sa a primit din partea Societății române creștine „Dorulo medalie splendidă, placată cu aur de 14 carate, având diametrul de 50 mm, cu Regele României Carol I pe față și pe revers cu Regina Elisabeta, soția sa poetă, cunoscută sub numele de Carmen Sylva, care a tradus din poezia eminesciană.

Programul a continuat cu doamna Alexandra Pevida, care a recitat expresiv poeziile Pe lângă plopii fără soț și Mai am un singur dor. Copiii Școlii de duminică au lecturat poezii din creația lui Mihai Eminescu, sub îndrumarea profesoarei Irina Anițului, care a asigurat momentului un caracter interactiv, prin solicitarea ca recitatorii invitați la cenaclu să răspundă în limba română unor întrebări cu miez patriotic. S-au remarcat între copii Natalie Pascu, Justina Anițului, Ana Maria Paul, Isabella Pascu, Aaron Anițului și Dora Paul.

Reuniunea s-a încheiat cu concluziile pe care le-a formulat domnul președinte Cristian Pascu, în calitate de coorganizator al evenimentului, așezat sub semnul unei curate trăiri patriotice românești. Prof. univ. dr. Th. Damian a anunțat că peste o săptămână se va desfășura în comunitatea conaționalilor noștri newyorkezi ediția a XXVI-a Simpozionului dedicat Unirii Principatelor Române, un alt memorabil moment, ce atrage atenția instituțiilor culturale din România că asemenea sărbători naționale pot fi marcate prin programe științifice și artistice, nu doar prin zile de vacanță, destinate distracției și odihnei. Doamna Anișoara Constantinescu a oferit participanților la eveniment o tratație cu un meniu bogat.

Zilele petrecute la New York mi s-au părut mai neîncăpătoare ca niciodată, căci la Muzeul de artă contemporană MOMA am descoperit sala cea mai strălucită, cu 11 lucrări ale lui Constantin Brâncuși, iar la Public Library am căutat cărți în limba română ale scriitorilor noștri și-uimitor!- am găsit și trei dintre volumele mele. Dar surpriza cea marea abia apoi a venit, când am aflat că ne-a sosit o invitație de la I.C.R-ul din New York pentru Concertul Orchestrei Naționale Simfonice, aflate în turneu peste Ocean. Așadar, există vise care se împlinesc! La intrarea în sala de concert ne-a întâmpinat însuși directorul I.C.R.-ului newyorkez, domnul Dorian Branea, căruia am ținut să- i mulțumim pentru invitație. L-am cunoscut pe dirijorul concertului, Cristian Măcelaru, care ne-a salutat cu multă solicitudine. Spectatorii nu erau numai români, ci am observat și mulți americani, care au aplaudat ca și noi Rapsodia lui George Enescu. Pe noi ne-a încântat îndeosebi violoncelistul Andrei Ioniță prin pasiunea și acuratețea interpretării lui solistice. Mi-am amintit că dirijorul Cristian Măcelaru comenta într-un interviu recent: “Tot acest turneu este o culminaţie a ideii că venind împreună, cu toţii, într-un spaţiu cultural, vom putea găsi, de fapt, esenţa care ne uneşte pe noi ca oameni, ca fiinţe care pot să-şi exprime emoţiile, sentimentele, frumuseţea interioară… prin muzică.” Întreaga orchestră ne-a împresionat cu exuberanța sa tinerească. Așadar, încă o seară minunată de cultură românească în metropola lumii! Despărțirea de prieteni nu a fost deloc facilă, ei promițându-mi că data viitoare mă vor purta și la mausoleul generalului de origine română George Pomuț, despre care se știe că negociase Alaska de la ruși pentru americani, care au cumpărat-o cu 7,2 milioane de dolari, o sumă modestă. Urmează să vizitez chiar și insula Bayonne, unde a fost amplasat un monument intitulat Lacrima, creat de Zurab Tsereteli în memoria celor uciși în 11 septembrie 2001 la New York și totodată o declarație împotriva terorismului. Este un cadou al Rusiei către S.U.A., monumentul fiind aliniat cu Statuia Libertății. Fiind realizată din nichel, Lacrima cântărește 4 tone, având înălțimea de 12 m, iar cadrul este din oțel acoperit cu bronz. În spatele ei pe un panou figurează numele celor decedați, amintind de Vietnam Memorial. Mi-aș dori să mă aflu cândva în fața acestui monument atât de expresiv în simplitatea lui. Dar câte nu mai sunt de văzut la New York!

Centrul Manhattanului se înnoiește permanent, având zone de șantier, care lasă impresia că americanii nu acceptă să mai rămână nici un copac natural între atâtea clădiri de nichel și sticlă. Totuși, Promenada pe care m-am plimbat la înălțime, împreună cu doamna profesoară Nicole Smits, este o esplanadă de câțiva kilometri numită Highland, o oază de verdeață vara, dar una care mai păstrează traversele trenurilor ce cărau cândva materiale, High Line. Am aflat de la doamna profesoară Smits că aici unei zone industriale dezafectate i s-a dat astfel o destinație de agrement foarte apreciată de localnici și de turiști. Un punct de atracție turistică este Union Square, având în centru statuia președintelui George Washington și radial dispuse plachete cu basoreliefuri metalice reprezentând momentele cele mai importante din istoria metropolei, dispuse pe ani. Am salutat din mers gigantica clădire Google și ne-am oprit în față la celebra Medisson Square Garden, de care se leagă numele atâtor celebrități. În Greeley Square am admirat și statuia lui Horace Greeley (1811-1872), politician și ziaristul care a fondat New York Tribune”. La despărțire, frazele prietenilor mei începeau în mod repetat cu formularea “Când ai să vii data viitoare..”devenită o invitație neoficială. Da, și eu doresc să revin la New York cât de curând, ca și prietenii mei de acolo.

Am plecat spre Denver, următorul meu popas literar, cu convingerea că la New York există conaționali ai noștri fericiți, trăind cultural la modul românesc, ferindu-se astfel de lumea haotică ce-i înconjoară. Parcă acum, mai mult decât oricând am văzut, augmentându-se sub ochii mei, dialogul fertil și dinamic al țării cu diaspora sa de peste Atlantic. Așadar, un semn de normalitate, temei pentru o firească devenire viitoare.


Anca Sîrghie